Starul din „Easy Rider”, prezent la Cannes cu două filme, vorbeşte despre cel mai dificil rol din carieră, în „Mad Dog Morgan”, despre anii de boemie de la Hollywood, despre artă şi divorţuri urâte, dar şi despre Cristian Mungiu.

La 72 de ani, Dennis Hopper e întruparea a ceea ce ar fi putut fi James Dean dacă ar fi supravieţuit anilor de boemie de la Hollywood: o figură bonomă, puţin conservatoare, cu poveşti uluitoare dintr-o altă viaţă a cinemaului american. În anii 60, a făcut revoluţie la Hollywood cu „Easy Rider” (1969), filmul care a introdus pe marile ecrane generaţia Woodstock. Fotograf, pictor, colecţionar de artă (unul dintre cei mai mari din lume), tată a patru copii de la cinci soţii diferite, fost cocainoman, Dennis Hopper are în spate o întreagă istorie a cinematografiei.

Din cele aproape 200 de roluri ale sale, a rămas în memoria cinefililor pentru cele din „Blue Velvet” al lui David Lynch şi „Apocalypse Now” al lui Francis Ford Coppola, pe lângă „Easy Rider”. La Cannes, a făcut „lobby” pentru două filme: „Palermo Shooting” al lui Wim Wenders, în care joacă rolul Morţii, şi „Chelsea on the Rocks”, un documentar despre hotelul în care au închiriat camere sute de vedete, de-a lungul timpului.

Într-un interviu acordat EVZ, la Cannes, Hopper povesteşte despre James Dean şi John Ford, revoluţia blugilor la Hollywood, divorţuri, artă, şi despre filmul pentru care a căutat finanţare împreună cu Cristian Mungiu.

EVZ: Încep să vă placă poveştile cu fantome. Aţi venit la Cannes cu „Chelsea on the Rocks” şi „Palermo Shooting”... Dennis Hopper: De fapt, în „Chelsea on the Rocks” am o singură replică... Ce-am căutat la hotelul ăla? Păi, mi-am urmat şi eu eroii.

Filmul lui Wenders e despre fotografie, iar dvs. sunteţi şi fotograf. Personajul spune la un moment dat că digitalul a omorât fotografia. Aşa e? Mi se pare că sunt două lucruri şi două procese complet diferite. Fotografia clasică e chimie, cea digitală e practic ca şi cum ai picta cu lumină. Eu am o imprimantă Epson şi de fiecare dată când fac fotografii digitale, mi le printez. Digitalul e o invenţie minunată, iar eu nu încerc să manipulez fotografia. Problema e că peste 120 de ani, nimeni nu-şi va mai aminti că a fost folosit filmul vreodată. Îmi amintesc că Henri Langlois (fostul director al Cinematecii franceze, n.r.) mă punea să văd nişte filme vechi îngrozitoare când veneam la Cinematecă. Şi-l întrebam „De ce trebuie să mă uit la aşa ceva?!”. Îmi spunea „Dennis, orice bucată de peliculă veche trebuie păstrată ca şi cum ar fi din Renaştere, nu contează dacă îţi place sau nu!”. Acelaşi lucru şi cu fotografia.

Vă place să fiţi fotografiat? M-am obişnuit cu timpul, însă prefer să fiu de partea cealaltă. Nu ca paparazzi, e imposibil să-ţi câştigi existenţa aşa! Să alergi după oameni, să fii acolo înaintea concurenţei... De aceea au toată empatia mea şi-i ajut când am ocazia (râde).

Care e cea mai bună fotografie-portret care v-a fost luată?  Nu ştiu, nu am colecţionat fotografiile cu mine. De fapt, am o fotografie cu John Huston, John Ford în pat împreună. Era în Chicago, filmam la „Easy Rider” şi eu cu John Huston făceam reclamă la whiskey-ul Jim Bim. Erau poze cu noi peste tot. Pentru că eram tineri, iar Jim Bim era o marcă foarte veche, trebuia să arătăm că şi noua generaţie bea tot Jim Bim, bla, bla, bla. John Ford tocmai îşi luxase şoldul la Festivalul de Film de la Veneţia şi se întorsese la Los Angeles. Atunci i-am propus lui Huston să-i facem o vizită lui Ford şi să facem şi cu el nişte fotografii. Se întâmpla cam cu trei luni înainte ca John Ford să moară. Ford era în pat şi se uita la un meci de baseball. A închis televizorul, Huston s-a aşezat pe marginea patului şi au început să vorbească amândoi în galeză! Au ţinut-o aşa vreo 20 de minute! Apoi i-am propus să-l punem într-un scaun cu rotile şi să facem o fotografie în curtea din spate. Şi el mi-a spus: „Băiete, n-ai deloc simţul dramei. Dacă ai avea, te-ai urca în pat lângă mine!”. Şi aşa am făcut. E fotografia mea preferată.

În anii 60, eraţi unul dintre boemii Hollywood-ului... La 18 ani, filmam pentru „Rebel fără cauză” şi titlul filmului acestuia îl definea, într-un fel, pe James Dean, deşi nu cred ca el s-o fi spus vreodată. Dean a fost primul Beatnik, apărea în aceiaşi ani cu Jack Kerouac, Allan Ginsbourg, Marlon Brando. Brando făcea senzaţie cu tricourile lui rupte şi motocicleta. În Los Angeles, în anii 50, ca să intri într-un restaurant de pe Sunset Boulevard, trebuia să ai ori smoching negru, ori jachetă neagră cu cravată. Dean şi Brando au spart moda asta, au făcut şi o mică răscoală, pe care o numeam „Sunset Strip”. Veneam pe motociclete, cu tricouri şi blugi Levi’s. Erau vremuri foarte incitante. Eu am fost de toate. Am început ca un boem, apoi am devenit un Beatnik, apoi hippie, apoi yippie, apoi yappy şi tot aşa. (râde) Numai punker n-am fost.

Şi acum? Acum sunt un conservator.

Care v-a fost cel mai dificil rol din carieră? Cred că cel din „Mad Dog Morgan” (n.r. 1976, regia Philippe Mora), filmat în Australia, despre un fel de „haiduc”. Cum eram eu însumi cu poliţiştii pe urmele mele, mi se potrivea. Eu mi-am luat rolul foarte în serios, am băut butoaie întregi de rom. La ultima scenă, filmată lângă un râu, mă îmbătasem foarte tare şi m-am urcat la volan. Poliţiştii m-au luat în vizor şi m-au dus la secţie aproape inconştient. Când mi-au testat alcoolemia, m-au declarat mort! Judecătorul mi-a spus să plec imediat din oraşul acela, să nu mai conduc vreodată şi nici măcar să fiu pasager într-o maşină prin zonă! În consecinţă, am luat primul avion spre State.

"Eu am fost de toate. Am început ca un boem, apoi am devenit un Beatnik, apoi hippie, apoi yippie, apoi yappy şi tot aşa. Numai punker n-am fost." - Dennis Hopper, actor LEFTER

„Un şut în fund, după primul divorţ”

În anii 60, aţi dat tonul şi în filmul independent cu „Easy Rider”... Se fac filme independente şi acum, doar că e foarte dificil să le distribui. Poţi să găseşti oameni care să le finanţeze, dar e aproape imposibil să le aduci la cinema. Eu sunt preşedintele unui comitet al Festivalului de Film din Las Vegas şi acolo încerc să le promovez cât pot. Când eram tânăr, în Los Angeles erau 12 cinematografe unde rulau filme europene şi asiatice, care se vindeau foarte bine. Acolo am văzut Fellini, Ingmar Bergman, Kurosawa. Acum nu mai există şi e păcat. Nici cele în care se proiectau filmele vechi, clasice, nu mai există. Se ignoră istoria cinematografiei.

Într-o lume ideală, mi-aş dori ca din cele zece mini-săli de cinema ale unui Cityplex, în şapte să se dea filme de Hollywood, într-unul filme independente, în altul europene şi în altul filme clasice. Asta ar conta foarte mult pentru mine, eu o sugerez de foarte mulţi ani, dar nu mă ascultă nimeni. E foarte logic pentru mine, chiar dacă sună un pic snob. Asta n-ar fi o problemă, doar când eram adolescent purtam o carte de filosofie existenţialistă cu mine, ca să am şi eu parte de sex! Aveam tot timpul un Nietzsche la mine, un Kierkegaard! (râde)

Mai aveţi tabloul cumpărat de la Andy Warhol cu 70 de dolari? Nu, pentru că am patru copii de la femei diferite, aşa că l-am pierdut o dată cu prima soţie, care mi-a luat după divorţ toată colecţia de artă. Era primul tablou cu cutia de supă şi am dat pe el 75 de dolari de fapt. Mai aveam un tablou de Roy Lichtenstein, care acum e într-un muzeu. Îmi amintesc că acum un an şi jumătate am deschis un ziar – eram la Paris – şi am văzut că tabloul meu tocmai se vânduse la licitaţie cu 70 de milioane de dolari, iar eu îl cumpărasem cu 1200! E ciudat, pentru că soţia mea l-a vândut imediat atunci cu 3 000 de dolari şi credea că a făcut o mare afacere.

Dvs. cu ce v-aţi ales din primul divorţ? Cu un şut în fund.

În România când reveniţi? Am fost de vreo trei ori în România şi m-am simţit foarte bine, mi-am făcut prieteni acolo! Îl cunosc destul de bine pe Cristian Mungiu, am vrut să fac un film cu el înainte să ia Palme d’Or, aveam un scenariu numit „Gangsters”, dar n-am găsit finanţare.

Încă încercaţi să găsiţi finanţare? L-am cam lăsat deoparte, dar o să mai încercăm. Mi-ar plăcea foarte mult să fac un film cu Mungiu, e un om şi un regizor extraordinar.