Evenimentul Zilei > EVZ Special > Denisa, fata cu ursuleţul de pluş
Denisa, fata cu ursuleţul de pluş

Denisa, fata cu ursuleţul de pluş

Drama Denisei Răducu ţine de câteva luni bune prima pagina a unor publicaţii din România, chiar dacă ea însăşi a cerut în urmă cu o lună ca situaţia sănătăţii ei să nu mai fi e dezbătută. Poate nu aş fi scris despre cea care a trecut în nefi inţă la sfârşitul săptămânii trecute, dacă nu ar fi existat nişte compatrioţi care să facă mişto de moartea ei pe ideea că dispariţia oricărui manelist este un motiv de sărbătoare şi o şansă de salvare a culturii. Ceea ce nu înţeleg aceşti indivizi este că fix cultura pe care o invocă are unul dintre roluri de a-i face pe oameni mai buni şi capabili să empatizeze cu cei din jur.

Cum am ajuns să o cunosc pe Denisa, când încă era un copil? În 2006, ziarul la care lucram atunci a decis să publice un serial despre poveştile de viaţă ale celor care contrariau societatea prin muzica lor: maneliştii. Unul dintre prietenii mei, văzând că scriu despre ei, m-a bătut la cap timp de câteva săptămâni să scriu despre o fată, Denisa Răducu. Omul era efectiv fascinat de frumuseţea ei şi dorea ca prin intermediul unui interviu fă- cut de mine cu ea, să ajungă să o cunoască. Nici nu ştiam cine este Denisa, nu găseam referinţe despre ea, ca să mă pot documenta, dar prietenul meu insista.

Cum i-a fost descoperit talentul

Într-un târziu accept şi îi sun impresarul pentru a stabili un interviu cu ea. Denisa avea pe atunci doar 16 ani şi abia se mutase în Bucureşti. Talentul ei fusese descoperit de un unchi, cântă- reţ şi el, după ce a auzit-o pe fată cântând muzică populară prin casa părinţilor din comuna vâlceană Ştefăneşti. Au scos o melodie împreună şi vocea Denisei a fost remarcată de maneliştii din Bucureşti. Vărul ei, care i-a devenit şi impresar, a adus-o în Bucureşti, locuind iniţial în acelaşi apartament cu el. Şi am ajuns la Denisa împreună cu amicul meu. Fata din faţa mea avea modestia şi simplitatea unui copil crescut cu bun simţ într-o familie nu foarte înstărită. Era atât de emoţionată de ce i se întâmplă, de toată atenţia care i se acordă unui copil care până în urmă cu câteva luni se juca pe uliţele unui sat din Oltenia, încât primul interviu cu ea l-am făcut mai degrabă cu vărul ei. Denisa era, practic, un copil căreia unchiul şi vărul ei s-au hotărât să îi transforme talentul într-o carieră.

Denisa şi pernele de la bunica

Am realizat cu atât mai mult că Denisa era încă un copil când i-am văzut camera în care se instalase în apartamentul vărului ei. Patul era dominat de un ursuleţ de pluş, pe care şi-l adusese cu ea din satul natal. Mi-a mărturisit că îi era greu să se obişnuiască fără părinţii, bunii şi sora sa şi că acel ursuleţ era, cumva, legătura ei cu familia de la ţară. „Dar să nu scrii asta, că apoi poate nu mai sunt luată în serios la concerte. O să zică lumea că sunt un copil!”, m-a rugat Denisa. Nu am scris, dar copilul acela pe care l-am cunoscut în 2006 mi-a rămas în minte. Ce am mai remarcat la prima mea întâlnire cu Denisa a fost că şi pernele erau aduse de la casa părintească. „Astea le-a făcut bunica atunci când a aflat că mă mut la Bucureşti”, mi-a spus râzând.

Maturitatea unui copil ajuns în Bucureşti

Şi a mai fost ceva care m-a marcat la acel copil: o maturitate specifică oamenilor care nu au fost crescuţi în puf. Chiar dacă avea în faţă o carieră foarte bănoasă, Denisa şi-a văzut în continuare de şcoală. „Mă duc la şcoală, deşi acum este puţin mai greu cu timpul că trebuie să fac loc în program şi pentru înregistrări şi concerte. Mă bucur că m-am mutat la Bucureşti că pot merge şi la un liceu mai bun şi mai târziu la facultate. Vreau să am şi o diplomă că nu pot risca să mă bazez numai pe muzică. Am citit cazuri de cântăreţi care au rămas fără voce, aşa că trebuie să am şi o variantă de rezervă”, mi-a spus în 2006 un copil timid, dar determinat să reuşească în viaţă. Şi Denisa şi-a văzut de şcoală.  

Singura ei distracţie: zi de fi lm în week-end 

Din acel moment am reîntâlnit-o timp de încă patru ani, pentru diverse interviuri. Deşi se acomodase cu Capitala, Denisa continua să rămână modestă, timidă şi un om de la care nu am auzit-o vreun cuvânt urât despre altcineva. În cei patru ani, Denisa a fost unul dintre cele mai dificile personaje cu care a trebuit să fac interviuri. De ce? Denisa nu făcea tâmpenii! Era atât de cuminte şi aşezată încât uneori era dificil să scot un subiect interesant. Ca exemplu, principala distracţie a Denisei în acea perioadă era să iasă în week-end la film cu vărul ei şi iubita acestuia. Aceasta a fost Denisa, o fată care şi-a adus în Bucureşti ursuleţul de pluş din Oltenia şi două perne de la bunica ei. A fost un copil, care a avut cu siguranţă cei şapte ani de acasă şi care în cei 11 ani de carieră nu a creat nici măcar un scandal în jurul ei. Sper să îţi fie drumul lin în noua lume în care ai plecat!

Publicat in categoriile: EVZ Special
Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook sau pe Google News
Accesează: