Spitalul Brâncovenesc fusese construit în anul 1837 din voința și din donația familiei Brâncoveanu. Era până în anul 1984 o prezență vie a începuturilor asistenței sociale din țara noastră, o prezență vie a unei activități medicale în care își desfășuraseră profesiunea cei mai devotați medici pe care școala românească de medicină i-a avut și care s-au afi rmat pe plan mondial.

Odată cu punerea în aplicare a planurilor faraonice de construire a centrului civic și a noului bulevard care conduce către acesta începând din Piața Unirii, construcția spitalului prin amplasamentul ei, prin modestia volumetrică și arhitecturală și mai ales prin destinația sa, nu era din capul locului pe placul celor doi „mari arhitecți” solicitând proiectanților numeroase studii, machete prin care clădirea Spitalului să fie mascată în spatele noilor construcții de locuințe.

Și după cum era suficientă o simplă rotire a brațului către orizont, pentru ca un întreg cartier să dispară, tot astfel încetul cu încetul, deși soarta îi fusese deja hărăzită din primul moment, a început din ordin amputarea mai întâi a unei aripi în primăvara lui 1984 culminând în final în decembrie cu demolarea totală a acestui așezământ spitalicesc.

Este necesar ca astăzi la aproape patru decenii să amintim aceste evenimente, să le prezentăm generațiilor actuale, să le analizăm cauzele, pentru a nu mai face posibilă repetarea lor.

Mai întâi, ceva istorie!

Acest lăcaș a fost ridicat de Safta Brâncoveanu la începutul secolului al XIX-lea în scopul îngrijirii și alinării suferințelor celor bolnavi și lăsat urmașilor, pentru a servi mai departe scopului pentru care a fost edificat. Printr-un „testament ctitoricesc” cerea, cu o previziune care pe noi cei de astăzi ne-a uimit, „nici efortul, nici stăpânirea, nici nimenea din neamul nostru să nu fie volnic să înstrăineze sau să strice vreo parte măcar dintr’însele – Așezămintele Brâncovenești –, fiind pentru pomenirea în veci a sufletelor noastre și a părinților, moșilor și strămoșilor noștri, iar la împotrivire și cel ce va înstrăina și cel ce va strica să fie îndepărtat de fața lui Hristos și socotit în veci de hrăpăritor celor sfinte”.

Construcția Așezămintelor Brâncovenești a fost realizată între anii 1835-1838, după planurile arhitectului Josef Hartl și inaugurată la 14 octombrie 1838 în prezența Domnitorului Alexandru Dimitrie Ghica. După mai bine de șase decenii, la începutul secolului al XX-lea, în anii 1904-1906, administrația Așezămintelor Brâncovenești, al cărui director era doctorul Constantin Istrati, a hotărât reconstrucția și mărirea spitalului. Cu îndrumarea și controlul lucrărilor respective a fost însărcinat profesorul inginer inspector general Elie Radu, pe atunci directorul Serviciului de Studii și Construcții din Ministerul Lucrărilor Publice.

Betonul-armat, „minunea” adusă la București de Elie Radu

Mare promotor al noului material ce apăruse – betonul armat – el hotărăște înlocuirea planșeelor de lucru cu planșee de beton armat, atât „în scopul realizării unei mai bine legături și solidarizări a zidurilor clădirii, ce deveneau astfel mai rezistente la acțiunea cutremurelor”, cât și datorită rezistenței lor deosebite la foc.

De altfel, pentru a dovedi valoarea noului material, Elie Radu construiește în septembrie 1903, cu prilejul Expoziției Asociației Române pentru înaintarea și răspândirea științei, o grindă de beton armat, cu deschidere de 8,00 m care „încărcată cu numeroși saci de nisip, a răspândit încredere în acel material în toată capitala și la toți cei ce au venit de mai departe, ca să vadă expoziția organizată”.

Menționez că din respect pentru înaintași și pentru realizările lor, în anul 1999 când am ocupat funcția de ministru al lucrărilor publice, am luat măsuri ca, grinda de beton armat construită în 1903 de profesorul inginer Elie Radu, să fie adusă din Splaiul Independenței unde se afla, la sediul Facultății de Construcții Civile din Bulevardul Lacul Tei.

Ea este plasată la intrare străjuind formarea viitorilor constructori.

Știam despre cele relatate mai sus, de la ilustrul inginer Emil Prager, de a cărui îndrumare și prietenie m-am bucurat în ultimii săi ani de viață.

Vestea cumplită care a străbătut întreg Bucureștiul

Într-o zi a lunii martie din anul 1984, o veste cumplită a străbătut Bucureștiul. Se ordonase demolarea Spitalului Brâncovenesc.

Amintesc că la 5 ani după „stricarea” Spitalului Brâncovenesc cel care a ordonat demolarea „a fost depărtat de fața lui Hristos” îndeplinindu-se prevederea „testamentului ctitoricesc” al Saftei Brâncoveanu.

Atunci am hotărât să extrag două grinzi de beton armat, dintr-unul din planșeele spitalului, pentru a le cerceta, și a le determina caracteristicile. Extragerea din structura clădirii a celor două grinzi a constituit o problemă tehnică și una organizatorică. Dar cea mai dificilă problemă a fost cea organizatorică, deoarece ridicarea unei grinzi cu placa aferentă cu o lungime de 8,0m și o greutate de cca 3,0 tone, de la o înălțime de 12,0m nu se putea face neobservată și trebuia acționat rapid.

După extragerea acestor grinzi, a urmat pregătirea cercetării: procurarea datelor, documentarea istorică și tehnică, analizarea caracteristicilor fizico-chimice și mecanice, prin cele mai moderne metode, ale oțelului și betonului.

Una dintre grinzi a fost încercată la rupere la Institutul Național de Cercetări în Construcții, institut care a înțeles importanța marelui act de cultură tehnică pe care îl făcea prin această experimentare și m-a sprijinit în mod gratuit.

Beton armat, vechi de 80 de ani eton armat, vechi de 80 de ani

Investigațiile făcute asupra grinzilor au pus în evidență un mod de concepere, alcătuire și execuție a elementelor de beton armat, deosebt de înaintat, care a permis:

realizarea unei rezistențe efective a betonului la compresiune de 300kg/cmp, cifră de multe ori nerealizabilă astăzi;

ruperea grinzii prin curgerea armăturii și deschiderea pronunțată a fisurii centrale la o încărcare ce a produs un moment încovoietor de 13,1tm; admițând filosofia „conceptului de siguranță” la rupere, după cum se calcula în anii 1904, se ajunge la o valoare de c=3,7.

Materialele construcției, cercetate după 80 de ani

Cu prilejul acestei cercetări am încercat să găsim și o explicație a aderenței dintre beton și oțel. La o bară cu diametrul Ø7 extrasă dintrun etrier al grinzii, am analizat, interfața oțel-beton cu ajutorul microsondei eletronice de raze x, echipată cu analizor automat (calculator) de raze X, aparatură aflată la Laboratorul Central a Întreprinderii de Mașini Grele București. S-a obținut o imagine „tulburătoare”. Ea a reprezentat o premieră în țara noastră, și după cunoștințele noastre, și în lume, deoarece nu știm să se fi cercetat un beton armat vechi de 80 de ani.

Din această imagine se remarcă, dar formarea unei centuri periferice în jurul oțelului în grosime de 0,03- 0,04mm (30-40μm) un fel de microbeton, spunem noi, al cărui agregat îl formează rugina. Este de asemenea pusă în evidență apariția unor fenomene chimice de reacție între ciment și rugină.

Concluziile cercetările făcute pe aceste grinzi le-am prezentat în ziua de 20 octombrie 1984 la Academia Română, în cadrul simpozionului anual al Comitetului Român de Istoria și Filosofia Științei și Tehnicii.

Un proiect deosebit în istoria construcțiilor

Am prezentat această cercetare făcută în 1984 asupra caracteristicilor betonului armat proiectat și executat de remarcabilul inginer Elie Radu la construcția Spitalului Brâncovenesc în 1904, pentru că ea marchează începutul preocupărilor mele de cercetare a istoriei construcțiilor.

Dar și pentru că, astăzi, la mai bine de 30 de ani de atunci, consultând documentele din fondurile Consiliului Tehnic Superior, am primit confirmarea, că și proiectul spitalului ca al oricărui edificiu public a fost examinat de personalitățile tehnice ce alcătuiau acest organism.

Prin adresa nr. 12674 din 8 iunie 1904, Ministerul de Interne solicită Ministerului Lucrărilor Publice avizul asupra planșelor privitoare la noile construcții ce Administrația Așezămintelor Brâncovenești dorea a le construi.

Imediat, în urma examinării proiectului, Consiliului Tehnic Superior încheie Jurnalul nr. 154 din 11 iunie 1904. Jurnalul era semnat de ingineri inspectori generali Emil Miclescu, Constantin M. Mironescu, Elie Radu, Mihai M. Romniceanu, Theodor Dragu și secretarul Consiliului inginerul șef Tancred Constantinescu. (Arhivele Naționale, Fond: Ministerul Lucrărilor Publice – Consiliul Tehnic Superior, dosar 5/1904, fila 49 și 49v).

Prin Jurnalul Consiliului se făceau o serie de observații, dintre care amintim:

Forma clădirii e condiționată de aterizarea aripei vechi – reconstruită și amenajată pentru divizia chirurgicală și de considerația că dacă s-ar fi menținut noua aripă în prelungirea celei vechi – paralelă cu Bulevardul Maria – partea nouă a clădirii ar fi fost prea aproape de clădirea existentă a diviziei gynecologică, deci în rele condițiuni de hygienă ca lumină și circulație de aer;

Din punct de vedere arhitectonic, Consiliul constată că „fațadele s-au tratat în mod simplu, potrivit cu poziția retrasă de la stradă, cu caracterul unei astfel de construcții, evitându-se cornișele bogate și decorațiunile ce ar necesita o costisitoare întreținere”;

În modul cum s-a protejat clădirea, „cu un număr suficient de ascensorii, cu planșeurile și scările din material nearzător”, faptul că clădirea are trei etaje nu mai poate fi privit ca un inconvenient;

Relativ de planșeuri – Consiliul constată că ele s-au prevăzut a se executa în beton armat, pentru mai multă soliditate și ca o măsură de siguranță în caz de incendiu; În final, Consiliul „este de avis că proiectul poate fi aprobat, rămânând a se introduce în timpul executării lucrărilor modificările cerute”. (Arhivele Naționale, Fond: Ministerul Lucrărilor Publice – Consiliul Tehnic Superior, dosar 5/1904, fila 49v) Construcția astfel realizată, va parcurge etapele mai sus amintite, până la evenimentele din 1984.