Democrațiile de seamă ale lumii devin dificil de guvernat. Centrul politic se fracturează în tot grupul G7, iar Donald Trump va agrava tendința.

Democrațiile se prăbușesc sub povara măsurilor socialiste

G7 e „comitetul director al lumii libere”, afirmă Jake Sullivan, consilierul de securitate națională al lui Joe Biden. Dar dacă așa e, atunci lumea liberă are o problemă.

Majoritatea guvernelor G7 sunt într-atât de împovărate cu probleme politice interne încât nu-și pot dirija propria țară - de lumea liberă nici nu mai poate fi vorba.

De văzut situațiile politice din Franța, Germania, Canada, Japonia și Coreea de Sud (ultima nu e membru G7, dar participă cu regularitate la toate întâlnirile lui la nivel înalt).

Guvernul francez s-a prăbușit recent, fiind incapabil să-și treacă bugetul prin legislativ. Acum are un nou premier, dar se va confrunta cu aceleași probleme. Se speculează mult că Emmanuel Macron va demisiona înainte de expirarea mandatului său de președinte, în 2027.

Germania va avea alegeri anticipate după colapsul „coaliției-semafor” conduse de Olaf Scholz.

Corupția elitelor duc la groapă democrațiile lumii

La alegerile recente din Japonia Partidul Liberal Democratic (LDP) de la guvernare și-a pierdut majoritatea pentru prima oară după 2009 - iar la anul sunt probabile alegeri anticipate.

În Canada Justin Trudeau își încheie jenant deceniul aproape complet petrecut la putere. Partidul lui s-a prăbușit în sondaje și premierului i se cere insistent demisia.

Însă la pièce de résistance a declinului democratic e Coreea de Sud, acolo unde poziția politică a președintelui Yoon Suk Yeol devenise într-atât de disperată încât el a proclamat legea marțială.

Protestele populare l-au forțat rapid să bată în retragere, fiind urmate de o procedură de destituire.

În afară de SUA, singurele țări din G7 care pot susține că au o guvernare stabilă sunt Regatul Unit și Italia. Premierul britanic Sir Keir Starmer a obținut o majoritate enormă la alegerile din vară.

Însă sondajele îl surprind acum într-o cădere accelerată. Adevărul e că, după cinci luni petrecute la guvernare, Starmer e mai nepopular decât oricare dintre premierii ultimilor 40 de ani.

Giorgia Meloni, singurul succes

Numai Giorgia Meloni a Italiei poate revendica plauzibil aprecierea nu numai din partea electoratului intern, ci și a piețelor.

Așadar, de ce suferă G7? Ca întotdeauna, contextul local contează. În Japonia LDP a fost măcinat de scandalurile de corupție. Macron și Trudeau și-au pierdut amândoi lustrul din cauza anilor numeroși petrecuți la guvernare.

Însă mai par să existe pe deasupra și doi mari factori general valabili care îngreunează mult întreținerea unor guvernări stabile în majoritatea membrilor G7.

Primul e declinul centrului politic și ascensiunea partidelor populiste. Al doilea e presiunea fiscală creată de creșterea lentă, îmbătrânirea societății, pandemie, criza financiară din 2008 și necesitatea măririi cheltuielilor militare.

Dezmățul fiscal al „welfare state” își dovedește falimentul

Populismul și problemele fiscale se alimentează reciproc, motiv din care guvernarea devine tot mai dificilă. Guvernul de la Paris a căzut după ce încercase să taie din cheltuieli și să mărească impozitele pentru a combate deficitul bugetar de 6% din PIB.

Cum o mare parte din parlamentul francez e controlată de extrema stângă și extrema dreaptă, compromisurile politice sunt foarte dificil de realizat.

Majoritatea considerabilă a lui Starmer i-a permis să facă ce n-au putut francezii - a mărit fiscalitatea pentru a reduce deficitul.

Însă mărirea fiscalității a dus la coborârea laburiștilor în sondaje. Iar dificultatea de a găsi bani în vremuri grele a contribuit semnificativ și la crizele politice din Canada și Japonia.

Revenirea lui Donald Trump la Casa Albă va contribui cel mai probabil la atmosfera generală de instabilitate politică din G7. În loc să ajute guvernele aliaților democratici ai SUA, Trump și actualul lui favorit, Elon Musk, par mai degrabă predispuși să le mărească suferința.

Republicanii nu suportă stângă radicală devenită mainstream în Europa

Republicanilor pro-Trump le face în special plăcere să-i incite pe conducători de stânga precum Trudeau, Scholz și Starmer.

Trump s-a făcut luntre și punte ca să-l umilească pe Trudeau, referindu-se la Canada ca la al 51-lea stat american și la premierul ei ca fiind „guvernatorul” acestuia.

Musk a făcut și el vâlvă în presa din Europa cu postări pe X: „Doar AfD poate salva Germania”. A avut și o întâlnire foarte mediatizată cu Nigel Farage, liderul partidului britanic Reform - care a clarificat că și-ar dori sprijin financiar de la Musk.

Republicanii lui Trump nu-i mai consideră pe conservatorii tradiționali ai Europei drept rude politice. Kemi Badenoch, șefa conservatorilor britanici, și Friedrich Merz, liderul creștin-democraților (CDU) germani, nu pot decât să privească stupefiați cum Trump și Musk optează să dialogheze în schimb cu dreapta naționalistă, radicală.

Demorațiile și-au pierdut partidele reale de dreapta

Christian Lindner, liderul Partidului Liber-Democrat german prăbușit în sondaje, i-a adresat mâhnit o pledoarie lui „Elon”, informându-l că AfD e un „partid extremist de extrema dreaptă” [sic!]. Înduioșător e că el pare să creadă că așa ceva l-ar putea determina pe Musk să se răzgândească.

CDU e cu mult înaintea AfD în sondaje. Însă e clar că acum partidele de extrema dreaptă și populiste din întregul G7 au un prieten la Casa Albă. Musk poate ajuta partide precum AfD și Reform cu publicitate, poate chiar și cu bani.

Dar sprijinul lui poate induce pe alocuri și reacții adverse. Partide naționaliste precum Rassemblement National din Franța au o tradiție anti-americană solidă și nici nu vor să pară niște unelte în mâna străinilor bogați.

Intervențiile lui Trump nu înseamnă că el e capabil să-și instaleze aliați ideologici la conducerea celorlalte democrații din G7. În schimb el poate crea o situație în care mulți dintre conducătorii celor mai apropiați aliați ai Americii vor ajunge să-l vadă pe președintele american nu ca pe un prieten, ci ca pe un inamic politic periculos.

(Articol de Gideon Rachman, Financial Times; Traducere: Andrei Suba, RADOR RADIO ROMÂNIA)