Revoluția plutește în aer. După trei luni de tulburări din cauza reformei pensiilor dorită de președintele Emmanuel Macron, Franța este tentată din nou să umble la constituție și să o ia de la capăt. Va fi anul 2023 – după 1789, 1830, 1848, 1870, 1940 și 1958 – anul care a dus la schimbarea radicală a modului de guvernare a țării, poate cea mai puțin guvernabilă din lumea occidentală?

Istoricii și comentatorii politici francezi reputați vorbesc despre o „criză democratică” sau o „criză de regim”. Disputa privind pensiile, spun ei, a depășit întrebarea dacă francezii ar trebui să se pensioneze la 62 sau 64 de ani. Desfășurarea de către președintele francez a unui arsenal complet de puteri constituționale speciale pentru a impune o reformă respinsă de 70% dintre cetățenii francezi a creat – sau a accelerat – o stare politică mai tensionată și mai profundă.

În epoca internetului și a disprețului pentru elite, monarhia „de sus în jos”, aleasă, concepută de Charles de Gaulle în urmă cu 65 de ani, nu mai este funcțională, spun comentatorii. Puterea președintelui și a executivului de a scurtcircuita un vot parlamentar normal (în conformitate cu articolul 49.3 din Constituția Republicii a cincea) a fost folosită de 100 de ori din 1958, până în prezent. În toate ocaziile anterioare, au existat comentarii din partea politicienilor de opoziție.

Macron, huiduit de francezii din Sud

De data aceasta a avut loc o explozie de furie populară, unele fabricate, altele reale. Într-o zonă liniștită a Normandiei rurale, un semn mâzgălit pe marginea drumului spune: „49,3=1789”, o referire la anul în care a început Revoluția Franceză. Manifestanții din timpul vizitei lui Macron în Hérault, în sudul Franței, săptămâna trecută, au strigat, printre altele: „A bas la cinquième République” (Jos Republica a cincea). Revolta provincială a Gilets Jaunes (Vestele Galbene) din 2018-2019 a fost deja, parțial, o cerere pentru un control popular mai mare asupra guvernului și o respingere a partidelor politice tradiționale și a instituțiilor statului.

Acum, tinerii sunt uimiți să descopere că Republica a cincea conferă președinte și executiv, președinte împotriva parlamentului și a poporului. Ceva s-a întâmplat în încrederea francezilor în sistemul de guvernare. Asta nu înseamnă neapărat că revoluția – sau chiar schimbarea – este pe drum. O țară care suferă o criză serioasă din cauza unei modeste reforme a pensiilor este puțin probabil să ajungă la un acord ușor asupra unei noi constituții.

Toate schimbările de regim francez din ultimii 234 de ani au dus la revoluții violente sau la războaie pierdute. Nici acum soarta nu pare să fie mai prietenoasă cu Franța. În unele privințe, aceasta este o criză marca Macron mai mult decât o criză constituțională. În concepția originală a lui Charles de Gaulle, președintele s-a ținut la distanță de certurile de zi cu zi ale partidelor/politicienilor. El a menținut o legătură directă cu „oamenii”. Macron și-a propus să reformeze Franța pentru binele său, indiferent dacă „poporului” îi place sau nu. El consideră că multe dintre bolile Franței – și cu siguranță finanțele tulburi ale statului – rezultă din deciziile prezidențiale anterioare de a nu renunța la reforme în fața protestelor de stradă. Au fost create puteri constituționale speciale dintr-un anumit motiv, spune Macron și el are datoria să le folosească, iar într-o zi, țara îi va mulțumi.

Istoricul politic, Jean Garrigues, sugerează că aceasta este o interpretare greșită nu doar a constituției lui Charles De Gaulle, ci și a istoriei franceze. „Macron este sudat de legitimitatea sa instituțională, dar uită o altă legitimitate înscrisă în istoria noastră de la Revoluția Franceză: nevoia de a asculta vocile cetățenilor, exprimate prin sindicate și mass-media.”Există adevăr în asta. Dar este îndoielnic, totuși, dacă modelul original, semi-detașat, de președinție De Gaulle ar putea funcționa cu succes într-o era mai puțin respectuoasă, a rețelelor sociale. Ale cui „voci” le asculți într-o țară la fel de divizată și frământată ca Franța?

Cu cât lucrurile se schimbă mai mult, cu atât mai mult rămân neschimbate

Revolta haotică a Gilets Jaunes a fost un avertisment, dar a fost și o reamintire a motivului pentru care a cincea republică există. Nu există doi Gilet Jaunes care nu au putut fi de acord pentru mult timp. Îi urau pe toți liderii, inclusiv pe ai lor. Revenirea la un sistem „mai parlamentar” – sau la referendumurile perpetue pe care le-au favorizat Vestele Galbene – ar risca o întoarcere la guvernele încurcate din a treia Republică din anii 1930 sau la războiul parlamentar al Republicii a IV-a din 1946 până în 1958. Au fost 28 de guverne în cei 12 ani ai Republicii a IV-a, unele durând doar câteva zile.

De Gaulle a concluzionat în 1958 (dar părerea era din 1945) că Franța este incompatibilă cu democrația parlamentară pură. Era nevoie de un sistem de sus în jos. Președintele avea să prezideze guvernarea de zi cu zi. Acest tipar supraviețuiește, într-un fel, până astăzi. Prim-ministrul lui Macron, Elisabeth Borne, este mai degrabă un tehnocrat decât un politician. Deci, probabil, este Macron. Guvernarea tehnocraților și a parlamentelor care pot fi scurtcircuitate de președinți par bizare într-o epocă suspiciosă față de „elite” și care cere „control” mai direct și democratic. Constituția Republicii a cincea a devenit o anomalie în rândul națiunilor democratice.

Dar ce s-ar putea pune în loc? Cum ar arăta a șasea republică?

Câmpul de luptă politic francez este împărțit în trei moduri, așa cum era în anii 1950. Partidele politice sunt disprețuite, așa cum au fost în anii 1950. Adunarea Națională prost temperată, aleasă în iunie anul trecut, nu are majoritate naturală sau nefirească – la fel ca cele din anii ’50. Un sistem parlamentar de guvernare, pe modelul britanic sau cel mai complex german, s-ar putea scufunda rapid în nisipurile mișcătoare ale Republicii a Patra.

Blocul radical de stânga condus de Jean-Luc Mélenchon este în favoarea unui sistem parlamentar (dar adesea se comportă într-un mod prost de neparlamentar). Toate celelalte forțe politice, inclusiv extrema dreaptă a lui Marine Le Pen, susțin în general sistemul actual. Într-o Franță parlamentară, Le Pen nu a putut fi niciodată ales prim-ministru; ea are o speranță subțire de a deveni președinte la alegerile prezidențiale în două tururi. Cu alte cuvinte, plus ça change, plus c’est la même chose. Există foame de „schimbare” în Franța. Nu există un consens pentru schimbări. Macron a promis că va șterge praful de pe planurile de reformă instituțională – în esență modificând sistemul actual – dar speranțele sale de a obține un acord cu privire la ceva substanțial în cei patru ani rămași sunt aproape de zero.Pentru a-l cita greșit pe Winston Churchill, Constituția celei de-a cincea Republici a devenit, după 65 de ani, cea mai proastă formă posibilă de guvernare pentru Franța – cu excepția tuturor celorlalte.