Astăzi avut loc o nouă ediție a podcastului „Evenimentul istoric”. Moderatorul Manu Ionescu l-a avut ca invitat pe istoricul Alex Mihai Stoenescu. Acesta a vorbit despre datările istoriografiei românești vizavi de cele internaționale. Mai exact, vorbim de o portretizare diferită a cursului istorie. Anumite evenimente importante din istoria României nu au fost luate în considerare ca acțiuni românești, ci parte a unor conflicte mai mari. Acest fenomen se numește dublă datare sau juxtapunere.

Subiectul podcastului s-a concentrat pe Unirea de la 1 decembrie 1918 și recunoașterea juridică a acesteia în 1919, pe stat ca subiect de drept internațional, precum și pe evenimente care s-au produs în urma declarației de la Alba Iulia pe plan politic și administrativ.

Juxtapunerea sau dublarea evenimentelor

Interpretarea momentelor decisive din istoria națională de către istorici străini nu coincide cu datele registrelor românești. Internațional, se ia în considerarea actul juridic, apoi voința poporului, de aici apare acest fenomen de dublare a unor evenimente istorice.

Din perspectivă românească, la 1821, Tudor Vladimirescu a inițiat o insurecție românească pentru schimbarea regimului fanariot. La aceasta, s-a adăugat o răscoală țărănească, „pandurii” lui Tudor și poporul. Mișcarea lui Vladimirescu devine un eveniment crucial pentru că a închis perioada domniilor fanariote. Din perspectivă străină, Vladimirescu a fost parte dintr-o acțiune ruso-eteristă, adică din războiul ruso-otoman. Aici intervine aspectul de juxtapunere.

„Să înțelegeți ce se întâmplă cu acest fenomen al evenimentelor duble, care în metodologia istorică poartă numele de juxtapunere. Se asociază, se suprapun două date pentru același eveniment. Vă dau un exemplu, pentru istoriografia română, mișcarea lui Tudor Vladimirescu a fost o acțiune românească declanșată pentru schimbarea domnitorilor fanarioți și încetarea regimului fanariot. A fost însoțită de o răscoală țărănească.

Mișcarea lui Tudor Vladimirescu este, pentru noi, un moment crucial. Pentru istoriografia străină, mișcarea lui Tudor Vladimirescu este văzută ca o acțiune rusă și eteristă, adică un război ruso-otoman în care, pe teritoriul Țării Românești, s-a desfășurat o mișcare, parte a acestui război” ne-a informat istoricul Alex Mihai Stoenescu.

Vladimirescu și proclamația de la Tismana

O altă deformare a istoriei românești a fost realizată de propaganda comunistă. Pentru România, mișcarea lui Tudor Vladimirescu a fost concretizată prin Proclamația de la Tismana. Aceasta și-a luat denumirea după Mânăstirea Tismana, locul în care s-au strâns țăranii și unde a fost realizat acest document istoric de către Vladimirescu.

În schimb, comuniștii au modificat acest parcurs istoric și chiar denumirea proclamației. Nu erau de acord cu alinierea unui important eveniment cu biserica, iar pentru ei țăranii reprezentau voința și proclamația le aparținea.

„Considerăm că esențială ca act de voință națională, ca act politic, Proclamația scrisă de la Padeș. Aceasta este de fapt de la Tismana. Padeș era o pajiște, un teren din fața mânăstirii Tismana, unde s-au adunat țăranii. Dar proclamația este scrisă și difuzată din mânăstirea Tismana. Asta a deranjat propaganda comunistă și au modificat locul. Nu puteau să zică proclamația de la Mânăstirea Tismana, au zis proclamația de la Padeș. Dar în realitate era proclamația de la Tismana și i-a aparținut lui Tudor Vladimirescu” aflăm de la Alex Mihai Stoenescu.

Bălcescu și Revoluția de la 1848

O altă situație de juxtapunere istorică este Revoluția de la 1848. Acolo au participat români, s-a scandat Frăție și Dreptate, Bălcescu fiind eroul guvernului revoluționar. Acesta a emis Proclamația de la Islaz, care pentru români a reprezentat un eveniment istoric. În schimb, pentru istoriografia internațională, Revoluția românească a fost doar o parte a unei mișcări occidentale și europene. Istoria din străinătate afirmă că Revoluția din țara noastră a fost organizată de forțe revoluționare care i-au pregătit și pe români.

Astfel, istoriografia internațională considera zona de la nord de Dunăre, în perioada Revoluției de la 1848, drept româno-maghiară. În această conjunctură, românii și maghiarii s-ar fi ridicat la lupta de eliberarea împotriva imperialiștilor.

În cadrul conferinței de la Paris, marile puteri europene au solicitat românilor să ajungă la un consens cu liderii maghiari. Bălcescu a încercat o asemenea acțiune, dar a intervenit Imperiul Otoman și revoluția a fost înăbușită.