După 21 de ani de declin demografic, populația României ar putea ajunge în anul 2030 la 19,2 milioane locuitor. iAcest lucru ar însemna un recul de 4 milioane față de începutul anului 1990 și de 2,2 milioane față de 1 ianuarie 2011. Experți în pensii au stabilit că după 2030, odată cu ieșirea din activitate a „decrețeilor” sistemul de pensii va intra în colaps, dacă nu va fi reformat de urgență.

Conf.univ. dr. Ciprian Pânzaru, cadru didactic la Facultatea de Sociologie a Universității de Vest din Timișoara, face o analiză amănunțită a sistemului de pensii, precum și a riscurilor pe care le implică mărirea bruscă a numărului de beneficiari ai asigurărilor sociale. Redăm mai jos rezultatele acestei analize:

EVZ: Multă lume se întreabă cam cu ce pensie va ieși din activitate. Se poate face o estimare a cuantumului pensiei medii peste 20 de ani? Măcar procentual din salariul mediu, să zicem?

Ciprian Pânzaru: Greu de spus. Dacă luăm ca reper valoarea pensiei medii de asigurări sociale de stat, de 807 lei (la nivelul anului 2013) și valoarea salariului mediu de 2.223 lei (tot în 2013) observăm că pensia a reprezentat aproximativ 36%. În momentul de faţă, calculul pensiei se realizează în baza unei formule care se axează pe valoarea punctului de pensie. Cuantumul pensiei este dat de produsul dintre punctajul mediu anual, realizat de asigurat în perioada de cotizare, şi valoarea unui punct de pensie din luna pensionării. Dacă se va păstra această formulă de calcul probabil că valoarea pensiei, ca procent din salariul mediu, se va menţine şi în viitor. Sau, cu alte cuvinte, pensia va urma trendul salariului. Nu cred ca vom asista la discrepanţe majore în evoluţia salariilor comparativ cu a pensiilor, ori invers. Cred ca ritmul de creştere va fi, în linii mari, acelaşi.

EVZ: Ați  făcut niște proiecții despre pensiile din 2040, 2050. Cât de îngrijorătoare sunt?

Recent, am realizat o proiecţie de populaţie pentru intervalul 2013 – 2060, pentru România. Pe baza lor am putut realiza estimări privind evoluţia raportului de dependenţă (demografică şi economică), a numărului posibililor pensionari de limită de vârstă, a populaţiei active etc. Am nominalizat la început raportul de dependenţă pentru că una din discuţiile referitoare la sustenabilitatea sistemului de pensii, se dezvoltă în jurul acestei noţiuni. Raportul de dependenţă reprezintă raportul dintre populaţia cu vârsta între 15 şi 64 de ani şi populaţia cu vârsta peste 65 de ani şi cea cu vârsta sub 15 ani. Populaţia cu vârsta cuprinsă între 15 – 64 de ani reprezintă populaţie potenţial contributoare la sistemele de pensii. În prezent, raportul de dependenţă se situează în jurul valorii de 46%, adică aproximativ 2 persoane cu vârsta 15-64 la o persoană cu vârsta 0-15 şi peste 65. Evoluţia preconizată va fi semnificativă: în 2015 acest raport va fi de 48%, iar în 2060 va fi de 70%. Dacă avem în vedere, în calculul acestui raport de dependenţă şi migraţia, atunci evoluţia sa va spori cu aproximativ 0,02 în fiecare an, pornind de 48% în 2013 şi ajungând în 2060 la 76%. Cu alte cuvinte, vorbim de un dezechilibru major între cele două segmente de populaţie, dezechilibru care se accentuează atunci când este luat în calcul şi fenomenul migraţiei. Trebuie însă să se ţină cont că nu toată populaţia cu vârsta de muncă (15 – 64) este formată din persoane care contribuie la sistemul de pensii. Populaţia cu vârsta de muncă nu este echivalentă cu populaţia ocupată cum, dealtfel, nici populaţia ocupată nu este echivalentă cu numărul salariaţilor.

Rata de ocupare în România, la nivelul anului 2013, a fost de aprox. 59%. Ea se situează sub media europeană, de 64%. Însă, în România apare o diferenţă semnificativă între volumul populaţiei ocupate şi cel al salariaţilor, aspect explicat de numărul mare de lucrători neremuneraţi. Conform statisticilor, în România, ponderea lucrătorilor familiali neremuneraţi (deci necontributori) în populaţia ocupată este de aproximativ 25%. Dacă luăm în discuţie raportul de dependenţă economică (numărul persoanelor inactive şi în şomaj ce revin la 100 de persoane ocupate), atunci acesta va evolua, conform proiecţiilor realizate, de la 132% în 2013 la 180% în 2060.

EVZ: Riscăm să nu ne mai luam pensiile?

În România, în anul 2010 erau 4,7 milioane pensionari, iar în 2013 numărul acestora a ajuns la 5,4 milioane. Dintre aceştia, 72,2% sunt pensionari pentru limită de vârstă, adică aproximativ 4 milioane (la nivelul anului 2013). Vârful pensionărilor va fi atins în 2025 – 2030. Este perioada în care se vor pensiona generaţiile „baby-boom-ului” din anii ’60. Chiar dacă după 2045 se preconizează o uşoară diminuare a numărului de pensionari (datorită ratelor scăzute de natalitate din anii ’80 – ’90), în raport cu populaţia ocupată (sau cu numărul contribuabililor), aceştia rămân majoritari. O estimare realizată, pornind de la datele actuale, şi anume: cota de contribuţii pentru asigurările sociale de stat de 31,3%, venitul mediu pe economie de 2.223 lei (la nivelul anului 2013) şi pensia medie de 807 lei (2013), arată că, capacitatea de susţinere a pensiilor pentru pensionarii cu limită de vârstă va dispărea în 2015 (din 2020 doar 87% din pensii vor putea fi susţinute). În ceea ce priveşte numărul total de pensionari, deja sistemul este pe deficit, la nivelul anului 2010 doar 80% din pensii au putut fi susţinute direct din veniturile încasate sub formă de contribuţii de la contribuabili. Raportul dintre veniturile colectate şi cheltuielile cu pensiile va ajunge la 0,41 în 2060, adică doar 41% dintre pensii vor putea fi plătite.

EVZ: Care  va  fi  situația  României  comparativ  cu  alte  state  UE?  Rămânem  tot la  coada Europei?

Probabil că şi peste 20 de ani România se va afla la „coada clasamentului” din punct de vedere al nivelului pensiilor, comparativ cu restul ţărilor din Uniunea Europeană. Problema este legată de administrarea mai eficientă a fondurilor de securitate socială, în general, şi a celor de pensii, în special, precum şi adaptarea acestor sisteme la dinamica socio-economică actuală. Aceasta reprezintă una dintre cele mai mari provocări, nu numai pentru România, ci pentru toate statele Uniunii. Este evident faptul că riscurile generate de dinamica socio-economică sunt tot mai greu de combătut prin aplicarea unor măsuri clasice. Viabilitatea sistemelor de pensii devine o chestiune importantă şi care, probabil, se va accentua pe măsură ce generaţia baby boom va ajunge la vârsta de pensionare. Din acest motiv, decidenţii politici se confruntă cu diferite opţiuni. Dintre acestea, ţinerea sub control a cheltuielilor publice pe pensii prin gândirea unor scheme de pensii mai puţin sensibile la schimbările demografice prin reforme în sistemele PAYG sau o trecere la un sistem privat, reprezintă opţiunea principală.

De exemplu, sistemele de pensii de tip PAYG par a fi tot mai neadecvate în actualul context socio-economic marcat de deficit demografic. Această situaţie nu putea fi anticipată atunci când Bismark a gândit această formulă. Pe de altă parte, este adevărat că sistemul de tip fully funded este mai protejat în faţa riscului de îmbătrânire demografică, însă doar parţial dacă ne gândim la asset meltdown-ul preconizat de unii specialişti. Totuşi, faptul că acest tip de sistem elimină condiţionarea pensionarilor de „dărnicia” tinerelor generaţii, îl fac mai adaptat zilelor noastre. Desigur, în termeni de filozofie a securităţii sociale, sistemele de tip fully funded elimină ideea de solidaritate între generaţii, însă stabilesc o legătură mai profundă între contribuţiile personale şi valoarea pensiei primite.

Cele două componente – publică, respectiv privată – sunt expuse în mod diferit riscurilor demografice şi macroeconomice, dar şi politice. Principalul scop, în gândirea unui sistem de pensii, trebuie să aibă în vedere posibilităţile de diversificare a măsurilor de protecţie în faţa riscurilor induse de fiecare variantă în parte. Riscul de faliment al fondurilor private de pensii şi posibilul asset meltdown determinat de epuizarea vieţii active a generaţiilor baby-boom pot fi atenuate de existenţa, în paralel, a unui sistem public de pensii. În acelaşi timp, riscul generat de fenomenul îmbătrânirii şi efectele lui evidente asupra sistemelor de pensii de tip PAYG poate fi parţial diminuat prin existenţa sistemelor de pensii de tip fully funded. Este cert, însă, că ambele sisteme prezintă riscuri, în general determinate de dinamicile demografice.

Dealtfel, Clubul de la Roma, averiza că îmbătrânirea populaţiei va afecta, într-un ritm diferit şi cu o forţă variabilă, atât schemele de finanţare a pensiilor bazate pe redistribuire (PAYG), cât şi schemele bazate pe economisire voluntară şi pe investire (fully funded). Cu alte cuvinte, având în vedere avantajele şi dezavantajele expuse mai sus, atât la sistemele de pensii de tip PAYG, cât şi la cele de tip fully funded, cea mai bună soluţie, cel puţin pe termen mediu, pare a fi una mixtă, care să combine avantajele ambelor tipuri de sisteme. Actuala combinaţie a colectării contribuţiilor pentru pensie prin pilonul I obligatoriu de tip PAYG şi cea obligatorie prin pilonul II de tip privat poate fi o soluţie pe termen mediu, cu condiţia ca pilonul II să devină mult mai consistent în această economie a pensiilor. Chiar dacă riscul de asset meltdown poate vulnerabiliza sistemele de pensii de tip fully funded, totuşi acesta nu este încă pe deplin demonstrat şi, indiscutabil, reprezintă un risc mult mai mic ori un risc cu mult mai multe soluţii decât cel generat de evoluţia demografică. Este adevărat că, pe termen scurt, pilonul II fragilizează sistemul de pensii, prin direcţionarea unei părţi a contribuţiilor din bugetul de pensii către sistemele private de pensii. Pe termen lung, însă, având în vedere ratele de dependenţă preconizate, această variantă reprezintă soluţia care să ofere acces la pensie generaţiilor viitoare şi să asigure sistemul împotriva riscurilor generate de diminuarea masei contribuabililor.

EVZ: Ce alte soluții vedeți în acest context? Mărirea vârstei de pensionare? Până la 70-75 de  ani?  

Echilibrarea sistemului de pensii poate fi realizată prin schimbarea raportului dintre contribuabili şi pensionari. Acest lucru poate fi făcut prin creşterea volumului salariaţilor, fie prin preluarea unor persoane din categoria pensionari (prin sporirea vârstei de pensionare), sau prin imigranţi. Având în vedere evoluţia ascendentă a speranţei de viaţă, creşterea vârstei de pensionare pare o idee deplasată. Una este să asiguri pensii unei populaţii a cărei speranţă de viaţă este de 70 de ani şi vârsta de pensionare este 65 de ani, alta este să asiguri pensii unei populaţii cu speranţa de viaţă de 80 de ani (73,4 în prezent, pentru România). În ceea ce priveşte atragerea de migranţi care să completeze forţa de muncă deficitară, aceasta pare a fi o altă soluţie pentru acoperirea deficitului demografic. Sistemul de securitate socială din România a fost afectat de plecarea unui segment important de populaţie activă economic, însă soluţia poate veni tot în acest registru, prin atragerea pe viitor de forţă de muncă din străinătate. Totuşi, trebuie avut în vedere că această variantă ţine foarte mult de evoluţia economică a ţării. Imigranţii sunt atraşi de state cu economii în expanisune şi care pot absorbi forţă de muncă. Sunt binecunoscute cazurile unor state occidentale care după cel de-Al Doilea Război Mondial, refăcându-şi economia, şi-au completat necesarul de forţă de muncă apelând la migranţi. Sunt, de asemenea, binecunoscute cazurile mai recente ale unor state care, pentru a compensa pierderile generate de îmbătrânirea populaţiei, precum şi a celor generate de orientarea modestă a autohtonilor spre anumite locuri de muncă, apelează tot la migranţi. Este tipul de context în care cei aproximativ 2,7 milioane de migranţi români au găsit breşa necesară plecării din ţară. Deci, cu alte cuvinte, nu există o soluţie unică ci un mix de soluţii. Doar creşterea vârstei de pensionare nu va rezolva problema.

De pildă, dacă din anul 2035 vom creşte vârsta de pensionare pentru bărbaţi şi femei la 70 de ani, raportul de dependenţă economică de care vorbeam la început nu va fi 180% ci 120%, ceea ce, în opinia mea. păstrează în zona de risc sustenabilitatea sistemului de pensii.

Pe de altă parte, nici dacă am creşte rata de ocupare la 100% (ceea ce este absolut neverosimil), tot nu s-ar asigura sustenabilitatea sistemului de pensii, în anul 2060 neputând fi acoperite decât 80% din pensii.

În ceea ce priveşte „completarea” populaţiei active economic cu imigranţi, întrebarea este: „câţi imigranţi sunt necesari pentru a completa deficitul de forţă de muncă, astfel încât să poată fi asigurată o sustenabilitate a sistemului de pensii?”. Conform estimărilor realizate, numărul contribuabililor ar trebui suplimentat cu aproape 2,5 milioane pînă în 2025, încă un milion până în 2035 (când se va înregistra vârful volumului de pensionari) şi încă 3 milioane până în 2060 (când populaţia ocupată şi deci numărul potenţialilor contribuabili va înregistra cea mai dramatică scădere).