De vorbă cu străzile Bucureștiului. Fântâna orfană

De vorbă cu străzile Bucureștiului. Fântâna orfană

Uite, vezi, drumurile te duc uneori spre locuri care nu se mai potolesc ele, așa, din povestit. Fără să le întrebe cineva ceva anume.

Cum de pildă mi s-a întâmplat în cartierul Titan. Hai să vă dau și adresa exactă. Aleea Ciucea. Care dă în Jean Steriadi.

Ei, o stradă, ziceți. Fără nimic special. De oraș betonat până în străfundurile sale. De urbe împănată cu zgomot de mașini și de transpirație caniculară.

Căciula

Și mergi până când dai de ea. De fântană. În mijlocul blocurilor, alergăturii și trepidației. Un petic din alt timp care, nu știu cum să zic, poate s-a strecurat cum a putut el, printr-o minune, până în vremurile noastre.

Cu un acoperiș din lemn, asemeni unei căciuli, formând un fel de foișor, înalt de metru și ceva. Alături, stâlpul din fier susține amprenta vechiului mecanism, cu lanț. 

Doar să-ți imaginezi roata pe care ai fi vrut, încă, s-o învârți, coborându-ți setea de-a lungul tunelului vertical, până în adâncul pământului.

De jur-împrejur, trandafiri. La rându-le, protejați de un gard. S-a format o oază. Senzația de prospeție pe care o emană întregul tablou e îmbătătoare. Numai privindu-l și simți pe dată că te-ai răcorit cu un strop de nuferi. 

Pe lângă acest loc trec oameni grăbiți, îi văd. Unii poate că sunt de pe-aici și cunosc fântâna de mult timp, s-au obișnuit cu ea, n-o mai bagă în seamă. Dintre toți trecătorii, doar eu m-am dat jos din trenul minutelor.

Nici nu-mi închipuiam că o întruchipare a lumii rurale poate supraviețui în burdihanul orașului.  

Doamna

E dimineață și o doamnă trebăluiește în mica bucată de paradis. Aflu că aproape zilnic vine să mai deretice, să îngrijească petalele. 

Prima oară nu și-a dat seama că cineva îi dăduse binețe. Eu, la marginea gardului. Ea, printre trandafirii care se culcușesc în verdeață ori se cațără pe un cadru metalic special construit pentru ei. 

Locuind în apropiere, își face timp. Căci timp ai berechet după ce ai pus profesiunea în cui și aștepți lună de lună poștasul, cu pensia.

Dichisită femeia, înaltă, cu o rochie largă, vaporoasă, și o pălărie melodioasă, cu boruri largi. Protejându-și mâinile cu mănuși pentru grădinarit. 

Fiecare mișcare e atât de bine controlată, încât îmi dau seama că și cu ochii închiși ar duce treaba până la capăt în fiece colțișor.

 

 

Din amintirea…

De când e fântâna, cine a săpat-o, cum de-a rămas neatinsă de modernitate? Nu știe să-mi spună. Doar de un lucru e sigură, că apa nu mai e bună de câțiva ani. 

Așadar până de curând puteai să intri aici și să întorci roata timpului, spre clipocitul din adâncuri?! Sunt gata să exclam.

Nu primesc un răspuns categoric din partea interlocutoarei mele. Oricum, din tot peisajul acesta lipsește tocmai obiectul cu care ai putea să gâdili străfundurile. Găleata.

Puțurile au și ele obiceiurile lor. Trebuie să le cureți la un anumit interval. Altfel, nu mai sunt bune de nimic. Li se strică izvorul.

Marturisesc că aș fi încercat, măcar pe vârful buzelor, un strop. Să gust nu neapărat apa în sine. Că e apă, nimic mai mult. 

Aș fi vrut să aud, să simt, ceva, orice, din amintirea anonimului care cândva, demult, a săpat fântana asta.

 

Ne puteți urmări și pe Google News