Dramaturgul Peca Ştefan a scris primul text, inocent, în clasa a III-a. A ajuns la 25 de ani şi a descoperit succesul cu piese de teatru cu limbaj explicit, târfe şi proxeneţi.

În 1982 se naşte, la Târgovişte, Peca Ştefan. Este 13, vineri. August, 1988: Debutul lui Peca în teatru, ca actor (Pajul din „Înşir’te mărgărite“). 1998: În ziua de Paşte, reuşeşte într-un interval de câteva ore să termine prima lui piesă de teatru [o staţie...]. 2002: În februarie scrie, în numai trei zile, una dintre capodoperele lui, contestată apoi de critici. 2003: Pe 24 august pleacă la New York. 2006: Peca scrie „Bucharest Calling“, cu târfe şi proxeneţi. 2008: Peca trăieşte în Bucureşti, spectacolul [o staţie...] se joacă la Nottara (începând din această seară), iar „România 21“ pleacă la Londra.

Pe dramaturgul Peca Ştefan îl cheamă, de fapt, Ştefan Peca. Numele de autor şi l-a ales în amintirea anilor de şcoală, când îl striga la catalog după numele de familie. Anul acesta împlineşte 26 de ani de viaţă şi zece ani de scris. Piesele sale se joacă cu succes în teatre din Capitală şi din ţară (Teatrul Luni de la Green Hours, Teatrul Foarte Mic, Teatrul de Comedie) şi din străinătate, au fost traduse în mai multe limbi, pentru publicul din Germania, Marea Britanie sau SUA. Are o problemă cu oamenii care afirmă că teatrul trebuie să fie aşa sau aşa. După el, „teatrul trebuie să fie foarte viu. Atâta timp cât e joacă, e foarte tare“.

Primul text: cu scufiţe, în clasa a III-a

Peca, dramaturgul cu ochi albaştri - care a intrigat criticii de teatru cu o piesă ce conţinea expresii cu caracter este unul dintre tinerii care nu vrea să plece afară, să-şi ia banii pe talentul său, atâta timp cât „trebuie să stăm aici şi să facem ceva“. Scrie pentru teatru şi pentru televiziune, la nevoie (şi în caz de o „imensă pană de inspiraţie“) ar putea să se bage şi în publicitate (că doar a făcut Facultatea de comunicare), citeşte, bea cu prietenii, se uită la filme şi aşteaptă ziua în care Bucureştiul va fi „un loc liniştit în care să te plimbi cu bicicleta şi să inspiri aer curat“.

Prima sa piesă de teatru, mai precis o scenetă de 20 de minute, a fost scrisă pe când elevul Peca Ştefan era în clasa a treia. „Nu mai ştiu exact cum era. Un fel de basm foarte modern, o piesă cu păpuşi. Cred că era bazat pe Scufiţa Roşie, dar făcusem şi o Scufiţă Albă. S-a jucat în clasă“, povesteşte dramaturgul. „Ştiu sigur însă că m-am distrat foarte tare când am scris-o“, râde Peca timid.

Axa Târgovişte-Bucureşti- New York

Plecarea din Târgovişte la Bucureşti era inevitabilă: era un oraş foarte plicticos, teatrul nu prea era teatru. Până să ia drumul Capitalei, spre facultate, a creat însă trupa BLA, cu care a şi făcut teatru în oraşul natal: „Am jucat cu BLA piesa «Showdown», era cu nişte cowboy din Vestul Sălbatic, care ajungeau să se omoare. Aşa am şi câştigat primii bani din teatru“.

Facultatea din Bucureşti, unul dintre „lucrurile inutile pe care le-a făcut“, i-a adus şi un plus: aici a văzut afişul graţie căruia a plecat cu bursă la New York. Dosarul său, plin cu texte şi planuri de viitor, a fost ales de New York University. În State a stat un an, iar de la americani a învăţat dramaturgie, scenaristică de film, scriitură de sitcom şi musical. Cât a durat bursa, a scris mai multe piese scurte, „Coolori“ (se joacă acum la Teatrul Foarte Mic), „România 21“ (care ar putea să se joace, din toamnă, pe scena unui teatru din Londra) şi „New York“ (Fuckin’ City), un exerciţiu-temă pentru acasă, pe care l-a dezvoltat când s-a întors în ţară şi care, din 2004, a umplut subsolul de la Green Hours.

Capitala: nu-i place, dar o acceptă

În piesele lui Peca a existat, de multe ori, personajul Peca - „care avea tot ce nu-mi doresc să am eu, pe care l-am pus în multe situaţii compromiţătore, uşor penibile“. La început a fost şi „o chestie de autopromovare“.

„Mulţi au concepţii şi prejudecăţi cu privire la mine, care de fapt au legătură cu personajul care rostea cuvinte pornografice în piesa contestată“, explică dramaturgul. Acum, Peca-personajul a ieşit din scenă. Iar Peca-autorul scrie, inspirându-se din „diverse situaţii“, trăgând cu urechea la cei din jur, primind diplome şi premii. Dacă îl întrebi de ce i-a intrigat pe critici Peca râde: „Nu ştiu dacă cineva chiar a citit piesa mea.

Dacă o iei realist, deşi textul nu te lasă, da, ajungi la concluzia că e o mare porcărie. Piesa mea e o imensă ironie. Criticii mai bătrâni s-au grăbit s-o eticheteze după titlu şi mulţi au luat-o foarte personal. Dar asta a fost şi ideea, să punem în discuţie nişte lucruri. Nu facem mişto gratuit“.

Dincolo de teatru, Peca duce „o viaţă normală“: cântă la chitară, compune „chestii“, iese cu prietenii la bere, citeşte şi vede filme. Bucureştiul nu-i place, dar „îl acceptă, îl iubeşte şi-l urăşte“: „Mă revolt, nu mi se pare oraşul în care îmi place să mă plimb pe stradă, în care am de ce să merg foarte mult pe jos. Urăsc să fiu blocat în trafic“.

SE JOACĂ LA NOTTARA

[o staţie...] plină de premii

Piesa pe care Peca Ştefan a scris-o la 15 ani, premiată la festivaluri de teatru din ţară şi de peste hotare, se joacă, de astăzi, la Nottara. În 1998, când a scris piesa, la Festivalul de teatru „Moştenirea Văcăreştilor“, primeş te menţiune la secţiunea Teatru. Apoi, Peca uită de [o staţie...]. În 2006 primeşte două noi premii pentru piesa scrisă la 15 ani: distincţia „Capul de... regie“, la Buzău, şi locul I la secţia „Teatru contemporan“, la Festivalul Internaţional Balkanart „Terminal 00“ din Slovenia, în 2006. Peca Ştefan, regizoarea Carmen Vidu şi actorii Toma Cuzin şi Irina Duţă s-au plimbat cu „dragostea lor de-o staţie“ la Festivalul de la Heidelberg Stuckmarkt în 2007. Veţi putea vedea piesa în această seară, de la ora 19.00, la Sala Atelier a Teatrului Nottara. (Andreea Ciupercă)