”Un laț de gard a fost nițel Cu goluri ca să vezi prin el./Un arhitect ce l-a văzut Așa-ntr-o seară, a apărut/Și a luat golul acasă Făcând din crăpături o casă,/ Iar gardul a rămas mahmur Fără nimic jur împrejur./Cum gardul n-arăta nicicum Senatul l-a retras din drum/ Iar arhitectul dispăru În Afri- sau Americu…/” Lațul de gard - poem de Christian Morgenstern

Am cumpărat tricoul cu faimosul desen al lui Hugo Pratt înfățișându-l pe Corto Maltese mai mult din nostalgie, cu câteva zile înainte ca în presă apară ”scandalul” provocat de postarea Soranei Cîrstea, mesaj care face apel la normalitate, dar, mai ales, amintește despre inocența copiilor. O inocență pe care sexomarxiștii o vor dispărută: „Faceți bărbații din nou masculini, faceți femeile din nou feminine, faceți copiii din nou inocenți”, a fost mesajul postat, în limba engleză, de cunoscuta sportivă. Mesajul a stârnit o adevărată ”dezbatere” în mediul online. Ca și când normalitatea și inocența s-ar putea ”dezbate”… Când am întrebat-o pe tânăra vânzătoare dacă știe cine e personajul aceasta, ea însăși purtătoare a unui tricou colorat, cu un personaj mușchiulos, cu ceafa groasă, mi-a răspuns că probabil e un cântăreț. N-avea rost să contiunuu discuția, așa că am părăsit magazinul convins fiind că cel care a fost cu ideea de a-l  pune pe Corto Maltese - pirat, anarhist și visător- pe un tricou în anul de grație 2023 a fost dat afară de la firma ”Guess” altfel, firmă serioasă… Pentru a prinde revista ”PIF” mă trezeam la 7, ca la 8 să fiu primul pe scările librăriei, lunea, când venea mașina cu marfă. Tresăream de emoție când o vedeam venind pe bicicletă pe ”tanti Erica”. Pe atunci la librărie era ”La Erica”, plata curentului se făcea ”la Facăș”, alimentara era ”la Ioji”, reparațiile televizarelor se făceau ”la nea Hanea” sau ”nenea Șoani”, iar cofetăria de lângă librărie era, de fapt ”la Ghiuntăr”.  În România „Epocii de aur”„Pif” era un crâmpei de Occident, o fereastră prin care se mai vedeau peisaje din țări străine, chiar și doar desenate.

„Cutezătorii” și „Racheta Cutezătorilor” nu se comparau cu ceea ce se putea vedea în ”PIF”

Conducerea Editurii Vaillant, cea care o edita, declara, pe bună dreptate, că personajele benzilor desenate din „Pif” erau altceva decât imaginea supereroilor din revistele americane de același profil. Rahan, Robin du Bois, Docteur Justice, Teddy Ted, Nasdine Hodja, Croto Maltese și ceilalți nu prea semănau cu personajele pozitive din blockbusterele hollywoodiene. Dintre toți, însă, Corto Maltese era un ”altceva”,  mai presus de orice. Era însăși imaginea libertății. ”Nu crede în patriotism subordonări în numele unor idei presupus nobile, deși poartă uniformă, semn distinctiv al înregimentării. Nu exultă bunătatea naturii umane, și prin urmare nu rezonează la așa-zisele „apeluri ale conștiinței”. Se știe diferit, și pentru a marca diferența, își pune un cercel în ureche. Se vrea - și reușește să fie - un om liber, iritat de constrângere. Reacționează cu brutalitate la intruziunile în forul său intim și afișează o nepăsare suverană față de destinul celor din jur.” Așa ni-l descrie și Mircea Mihăieș în excelenta sa carte dedicată lui Corto Maltese. Un personaj care făcea notă discordantă cu celelalte personaje din Pif, dar și cu oricare din celelalte din marea industrie a benzilor desenate. Hugo Pratt, în mod genial a știut să imprime personajului său un fel de poveste a unei anume metafizici oculte dar lejere, izvorâtă din visare și reflexie cinică, uneori ironică asupra vieții pe pământ. Ori asta, nu era altceva decât o fațetă prețioasă a unui fel de inocență.  O inocență care pare că azi se dorește a fi distrusă în întregime. Nu mai există nici un personaj, de la Harry Potter la cine vreți Dumneavoastră, capabil să genereze un atât de profund sentiment al inocenței în unima unui copil, ca să nu mai vorbim despre alte vârste. Ori Hugo Pratt, înseamnă și azi, pentru cei care nu cad în mizeria copilăriei imaginată de neomarxismul sorosist, un personaj vibrant.

Mai tîrziu, pe la 20 de ani, mi-a fost dat să văd ”All that Jazz”.

Era o lume frumoasă la Sibiu, pe atunci. Trăiam între cenacluri literare, 3 cluburi de jazz, vizite la atelierele pictorilor, până târziu dimineața, și așa-zisele ”vizionări” ilegale. Multă muzică și filme, la Laci Barabas, pe Avram Iancu, sau la Wolfy Buda, pe Mihai Eminescu… Acel film mi-a produs (ca și astăzi) o profundă teamă că lucrurile bune se duc Dracului, dacă noi n-o să mai găsim în noi resursele de inocență, care să reziste răului și a fricii, care într-un fel sau altul se pregătesc să ne ucidă viața și normalitatea… Teribilismul și efectul sufocant al faimei din ”All That Jazz” l-am perceput atunci și acum, ca o critică dură la adresa superficialității, a vieții destinate plăcerii și la pericolul limitelor din spatele reflectoarelor. A oricăror tipuri de reflectoare. Presimțeam, poate, faptul că pînă vom ajunge, (dacă vom ajunge!) și noi, aflați sub teroarea comunismului, să ne bucurăm de libertate, Occidentul, drepturile Omului, libertatea, va cădea. Ceea ce s-a și întîmplat și se întâmplă sub ochii noștri. Tot felul de teribiliști fantomatici începând cu acea fată căreia acest gen de teribilism politic i-a distrus viața, ”Greta trotineta” - au început să se pună în slujba politicienilor aduși de Multinaționale în fruntea popoarelor foste, odată libere… Așa au dispărut marii lideri ai Lumii, înlocuiți de forța banului în fruntea fostelor mari națiuni… Prin anii 60 ni se spunea că petrolul se va termina în 10 ani. În anii 70 spuneau că ne așteaptă o nouă epocă glaciară în 10 ani. În 80 spuneau că va fi o ploaie acidă, care va distruge natura, care se va putea regenera abia după 10 ani. În anii 90 a apărut discuția despre stratul de ozon, care va fi distrus în 10 ani. În 2000 ni s-a spus că ghețarii se vor topi în 10 ani. În 2010 am aflat că în America, cele două coaste, de Est și de Vest vor fi inundate ca urmare a  creșterii nivelului oceanelor, în 10 ani. Dar totul era politică. Așa ne-am pierdut drepturile. Așa continuăm zi de zi să ne pierdem câte un drept, sub amenințarea fricii.

Ce am pierdut? Ce ne-au furat acești oameni, de fapt?  Inocența.

În Comunism, societatea a găsit răspuns la asasinatul pe care Ceaușescu îl punea la cale cu ”Tezele din iulie”, cînd  ideologia încerca transformarea oamenilor în ceeace părinții neomarxismului de azi numeau”omul nou”. Un răspuns a fost acela al lui Iordan Chimet, cu  ”Antologia Inocenţei - Cele douăsprezece luni ale visului”, apărută în 1972 este, un elogiu adus de scriitori şi plasticieni din toată lumea purităţii, candorii, ingenuităţii. Pentru generaţiile tinere de azi, ceea ce scria el atunci în prefaţă, nu cred că înseamnă ceva. Neomarxismul la care  achiesăm noi, marile majorități importante, din păcate, înseamnă schimbarea sexului, renunțarea la ortodoxie, pollitically corectness-ul, renunțarea la bani lichizi, onania practicată de la 4 ani, și alte atâtea, care deși deghizate, nu sunt decât forma organizată și perfecționată a comunismului. Aceea de a distruge în om, orice urmă de inocență… Cartea lui Iordan Chimet este structurată în 12 capitole, câte unul corespunzând fiecărei luni a anului (rebotezate după poemul-joc al predadaistului elvețian Christian Morgenstern, care descria cum anume memorează un copil lunile anului. Jaguarie, Zebruarie, Moartie, Caprilie, Maidan, Junincă, Iulică, Augustos, Viespembrie, Coptombrie, Norembrie și Recembrie. E cea mai minunată culegere de texte literare care vorbesc despre inocență, și care întrepătrund cumva  vârstele, nefiind doar o carte pentru copii. Sunt texte scrise pentru copii, dar și pentru adulții care își amintesc de partea inocentă a existenței lor. Prin cartea asta, pe de altă parte, se poate avea acces direct la ”logica” artei moderne, care se aseamănă atât de bine cu modul de gândire al unui copil… Am avut deci norocul (sau ghinionul?) de a afla despre această carte minunată la vârsta maturității. Însă, oricum, este una din marile cărți, care, se poate spune că mi-a schimbat, cumva, percepția asupra a ceea ce trăiam și trăiesc. Iordan Chimet spune un lucru esențial, pe care noi l-am uitat: acela că „nicicând inocența nu s-a mărturisit, ca în acest veac tulburat, ci este starea de har care tâlcuiește rosturile lumii și întredeschide, poate, porțile fericirii”.

Inocența. Este, de fapt, cea care explică marile rosturi ale lumii.

Cea pe care noi o pierdem, o dată cu drepturile noastre, pe zi ce trece… „Și, uneori chiar, fără voia noastră, cu hazardul intervenind cu generozitate în treburile acestei cărți, am putut descoperi acel moment unic, pe care la unii îl bănuiam mai degrabă decât îl știam, momentul adevărului, care este, credem noi, momentul purității. Și l-am aflat pe necunoscutul cântăreț, pe artist, fratele nostru dintotdeauna renunțând la onorurile și ispitele veacului, scriindu-și testamentul cu cuvintele simple ale lui Brâncuși, desenându-le cu vârful degetului pe nisipul spălat de valurile mării. Aceasta este, poate, forma eternității.” ”Muzeul inocenței” e una dintre cele mai frumoase povești de iubire din literatură” - scrie undeva o femeie pe care n-o cunosc despre cartea lui Pamuk. ”Măsura ei nu este cantitatea de fericire pe metru pătrat, ci felul în care transformă definitiv sufletul unei ființe umane, salvându-l de la rătăcire, de la dezechilibru, de la pierderea de sine. Scriitorul turc Orhan Pamuk a spulberat în acest roman granițele dintre realitate și ficțiune așa cum niciun scriitor nu a mai reușit. Romanul devine muzeu, iar muzeul tranformă în realitate lumea din roman. Astfel că, în 2012, Orhan Pamuk a deschis la Istanbul „Muzeul inocenței”, muzeu devenit celebru prin romanul său cu același titlu, publicat în 2008. Miza este păstrarea senzației de fericire a unor clipe, prin intermediul obiectelor care nu doar amintesc fericirea, de cele mai multe ori neconștientizată la timp, ci o și salvează, trăgând un semnal de alarmă asupra pericolului de a nu vedea, de a ignora relevanța unor momente”.  Când o femeie scrie așa, când altă femeie - Sorana Cîrstea - amintește oamenilor despre normalitate și inocență,  pentru mine este clar că mai ales ele, femeile, iubite, îndrăgostite, mame, ele sunt cele care vor dărâma construcția diabolic neomarxistă, cea care ucide inocența umană. Ele sunt cele care aprind resursele noastre de inocență și dragoste. Fiindcă numai ea se lasă dominată din intuiție pentru a duce lumea înainte, așa cum a lăsat-o Dumnezeu. Numai ea se lasă cuprinsă de fiorul iubirii, cu ochii închiși, pentru a găsi la deschiderea lor, alături de ea și misterul ei, bărbatul, uluit în inocența lui, sclav pentru întreaga viață…

Lumii de azi, axată pe sex, nu pe iubire, nu-i mai pasă de această inocență pierdută, aproape definitiv.

Nici măcar nu ne mai trece prin gând să ne mai dorim să murim frumos. ”Programele și roboții de astăzi nu sunt conștiente, dar uzurpă funcții antropologice care erau conștiente. Putem vedea acest lucru în educație: vrem să transformăm copiii occidentali în bestii dependente de pornografie și jocuri video, scutindu-i de efort și scutind statul de obligația de a angaja și de a pregăti mai bine profesorii. Conștiința dispare în digitalizarea educației. Trăim eclipsa conștiinței. -  filosoful Carlos Blanco în revista ”Naves en Llamas”, recent, citată de Ziuanews.ro.  Ori ”Eradicarea ființelor umane” despre care vorbește filosoful nu se va putea reliza decât o dată cu eradicarea Inocenței Universale… Și, totuși…Cât de frumos descrie același minunat Christian Morgenstern un  „moment  inocent al adevărului”, în poemul ”Vice versa”, în treducerea lui W. Schenk: ”Un iepure sta pe-o câmpie crezând că nimenea nu-l știe. De vis-a-vis de pe un munte privind la el cu mâna punte, sta liniștit lângă un pom pe brânci culcat însă un om, ce observat era mereu la rândul său de Dumnezeu”. Urmăriți variana video a editorialului, AICI.