Academicianul Eugen Mihăescu a împlinit 83 de ani. Un artist complet, capabil să de viață din creion, peniță, pensulă sau tastatura calculatorului unor metafore ale vieții cu o încărcătură simbolică greu de egalat. În semn de prețuire preluăm un articol apărut pe ziaristionline.ro dedicat personalității sale

Motto: De ce vreţi să fiţi Don Quijote, domnule Mihăescu?” – o doamnă academician

Pentru că un cititor „avizat” s-ar putea întreba ce ar mai fi de zis despre Eugen Mihăescu, anunţ din capul locului că evit reproducerea măcar a unora din nenumăratele aprecieri elogioase pe care artistul plastic – unul dintre personajele lui – le-a primit, de-a lungul unei cariere straşnic făurite, de la cele mai alese spirite.

În alte vorbe, aş zice că îi fac maestrului o declaraţie. Ce vreţi? M-am îndrăgostit iremediabil de Eugen Mihăescu – mai cu seamă că, am constatat cu uşurinţă, omul se suprapune exact legendei lui, care însumează o mână de personaje – aflat fiecare „între linii”: artistul plastic – cel care a impus definitiv ideea şi mesajul în grafică, preschimând-o în veritabil manifest –; scriitorul – autorul unor memorii, editoriale, pamflete pline de miez, dar lipsite de discreţie şi de „diplomaţie”, termen deturnat, la români, de căcăcioşi pentru a-şi masca laşitatea şi spinarea încovoiată –; academicianul – pătrunzătoare instanţă morală, căreia adversarii pigmei nu-i pot aduce nicio acuză –, omul politic cu vocaţie de om de stat – de care ne-au văduvit treizeci de ani de mediocritate, ignoranţă şi impostură – şi în sfârşit, exilatul – profetul de cursă lungă, respins de ai lui şi silit să supravieţuiască printr-o permanentă revoltă. Bineînţeles, aceste personaje au rădăcina lor comună: un suflet ultrasensibil, însemnat de răni teribile – ca al oricărui luptător autentic, ca al oricărui „seismograf al societăţii”.

*

Eugen Mihăescu nu ştie că am regretat trei ani, până să ne cunoaştem, că, într-o după-amiază târzie – dând în seară – de martie sau aprilie 2017, zărindu-l alături de doamna lui pe trotuarul opus Cercului Militar, n-am avut „sfânta neruşinare” de a traversa şi de a mă „introduce”. Până acum, sunt încredinţat, am fi bătut bine Bucureştii de câteva ori, iar Revista Manifest Româneşte ar fi avut, poate, şi titlul de glorie al ilustraţiilor şi – daţi-mi voie să visez retrospectiv – al machetei artistice a marelui artist naţionalist. Şi, de ce nu, la o adică, am fi privit împreună, în acest răstimp irosit, hoiturile potrivnicilor noştri trecând pe apă la vale – cum frumos ne promite înţelepciunea chităiască răsplata răbdării.

Iar ajunşi aici, nu ştiu de unde, nu ştiu cum şi de ce Eugen Mihăescu mai găseşte răbdare pentru a-şi duce mai departe, drept, gâlceava cu lumea şi, mai ales, cu mărunţii românaşi – bunăoară şi cel mai recent, aceia care au parazitat şi parte din Academia Română: generali de izmene şi de spiţerie, aşa-zişi sociologi – rataţi – închipuiţi peste noapte în „experţi în relaţii internaţionale” şi „analişti de politică externă”, fel de fel de găinari, turnători la Securitate şi poetese eşuate în Victoriei nr. 125, după ce pe alde Gogu Rădulescu l-au cam lăsat – din cauze naturale – genunchii. Inegalabil estet, Eugen Mihăescu se străduieşte să izbăvească pânza Academiei de acest kitsch de coterii – din păcate, sub privirile şterse ale acelor academicieni de bună-credinţă care nu au ales lupta, ci l-au luat în braţe pe insuportabilul „Cum o da Dumnezeu!/ Aşa a vrut Dumnezeu!”. De altfel, absolut firesc – sunt şi ei români. Editorialele maestrului despre decăderea şi decadenţa „celui mai înalt for de consacrare etc.”, publicate de Cotidianul şi Evenimentul Zilei, mă tem, sunt alt „strigăt în pustiu”, de adăugat la colecţia personală.

În treacăt fie spus, legitimitatea Academiei, cel puţin în domeniile culturii umaniste, rămâne discutabilă. Nu aş dori să încarc această declaraţie aniversară pentru Eugen Mihăescu înşirând numele celor care nu au ce căuta nu numai în Academie, dar nici măcar pe trotuarul cu sediul ei. Voi întreba doar: aveţi impresia că aceştia la care m-am referit suferă vreun junghi de ruşine că ocupă locurile legiuite Vulpeştilor – Ileana şi Romulus? Lui Gheorghe Buzatu şi lui Ioan Scurtu? Lui Nicolae Popa ori lui Constantin Codrescu? Vina celor nominalizaţi? Au fost ori sunt toţi naţionalişti români – adică şi-au dedicat vocaţia, munca şi viaţa naţiunii române şi valorilor ei, sporindu-le. Astfel, „greşeala” „admiterii” şi „tolerării” în Academie a unui naţionalist ca Eugen Mihăescu nu trebuie să se repete. De aici recentele găselniţele sinistre ca „declaraţia de fidelitate” şi reincluderea procedurii bolşevice de epurare a unui membru incomod – faţă de care, scandalos, nu s-a sesizat nimeni. În afara lui Eugen Mihăescu, cel căruia i se dedică, înaintea tututor, aceste instrumente punitiv-totalitare. Dar, cum maestrul are numai meciuri în picioare, vorba lui, numai să încerce!

*

Maestre, am ales să vă apelez astfel – cu un termen „democratizat”, adică adus în banalitate –, renunţând la „domnule academician”, de când mi-aţi povestit întâmplarea cu faimosul cuplu comic al Academiei – ea adresându-i-se lui cu „Stimate Domnule Preşedinte”, iar el, ei, cu „Stimată Doamnă Academician”, deşi împărţeau acelaşi pat. Aşadar, primiţi, dragă maestre, urările mele de sănătate şi spor, inspiraţie şi izbânzi!

Îmi permit să afirm că Istoria vă va trece cu vederea vremelnicele apropieri naive de Silviu Brucan şi Ion Iliescu – mai ales pentru că le-aţi regretat sincer, chiar în scris. Iar pentru actul de frondă – atât la adresa lui Iliescu şi a clicii lui, cât şi a sfertodocţilor noştri „intelectuali” humanitasarieni ori excrementalişti, ieşiţi din mantaua lui „Tache” Brucan – de a merge câţiva ani alături de Vadim n-aveţi a da socoteală nimănui. Ştiu că v-aţi „amuzat bine” – ceea ce ar fi cazul să ducă la scrierea unui al treilea volum de memorii, care să meargă din 2004 încoace!

Să fiţi încredinţat că aveţi în mine nu un Sancho Panza, ci un urmaş donquijotian. Până vom afla nişte mori mai vrednice de tăişul lancelor noastre, vă aştept să luăm la pas Bucureştii Domniei Voastre, ca două personaje mateine zvârlite – cine ştie cum – într-o scriere à la Eliade, unde timpurile şi vremurile coexistă.

Sărutări de mâini admirabilei şi distinsei doamne Gina Mihăescu.

Cu acelaşi drag şi dor!