„Una din caracteristicile frapante ale unor opere - citesc într-o carte de popularizare a artei - este tocmai capacitatea de a ne stârni interesul pentru lucrurile devenite de mult plictisitoare. Ele pot trezi farmecul unor trăiri pe care familiaritatea ne face să le trecem cu vederea. Contemplarea acestor opere de artă ne redă capacitatea de apreciere. Marii artiști știu să ne ne atragă atenția asupra celor mai delicate, mai înălțătoare și mai enigmatice aspecte ale lumii; ei ne pot ajuta să renunțăm la desconsiderarea grăbită a lucrurilor și să învățăm cum să căutăm pentru a descoperi, în mediul care ne înconjoara, ceea ce Hopper sau de Hooch, Cezanne sau Rembrandt au găsit într-al lor.”

În aceeași cheie, cu siguranță că putem vorbi și de marile filme. Filmul este viață și îl putem asimila cu cele mai minunate și imense posibilități de a ne incursiona în alte vieți, pe care nu le-am trăit și pe care nu le vom putea trăi niciodata. Zilele trecute ”Pe aripile vîntului”, un film monumental al Lumii a fost interzis pe platforma HBO și Netflix. Pentru că ar avea, spun cei care au avut inițiativa acestei întreprinderi, accente rasiste. Au fost vandalizate statuile lui Winston Churchill și Cristofor Columb. Mărturisesc că sunt șocat de aceste pusee de ”mancurtizare”, sau, mai bine spus, de ”globalizare a mancurtizării”, cum spunea Cozmin Gușă într un text publicat pe facebook.

De unde vine această povară, din câte se vede, din ce în ce mai grea, care se revarsă asupra lumii? E o întrebare foarte bună.

Probabil că în curând vom ajunge să fim controlați în propriile noastre case, ce anume citim, daca nu cumva fumăm, sau la ce filme ne uitam. Sper să treacă suficient timp și să nu mai fiu pe aici cînd acest soi de ”politically corectness” se va instala și la noi.

Am recitit de curând „A supraveghea și a pedepsi”, a lui Michel Foucault. Cred că mulți dintre cetățenii și politicienii trăitori în România de azi ar trebui să o citească. De recitit, nu cred că se poate vorbi la oameni care, așa cum spune Rousseau, devin răi pentru că se știu priviți de ceilalți. Știindu-se văzuți de o țară întreagă, vrea să pară superior tuturor, astfel că ”nici unul nu-și află binele, decât în răul celuilalt.”

Sau, cum ar spune Gombrowicz, există oameni ( poate și noi suntem printre aceștia!), care vor să trăiască în mintea celorlalți un alt fel de viață, închipuită. Iar ca aceasta să se întâmple aievea, se străduiesc să pară altceva decât ceea ce sunt cu adevărat.

De ce cer recitirea cărții lui Foucault? Pentru că ea abordează principiile societății disciplinare-milițienești pe care am putut s-o probăm cu toții cu ocazia declanșării pandemiei de coronavirus. Poate vor întelege cu toții că a arăta oamenilor că pot fi și că sunt supravegheați este o formă brutală de a-i răpi intimitatea, o modalitate de a-l face fragil și slab.

Poate se vor gândi și analiza dacă într-o democrație adevărată poate exista o relație de putere între Stat și societate. Ea generează atribuirea unei persoane a capacității de a fixa reguli și obligații. Mankurtizarea este acea acțiune care permite unei persoane, sau a mai multora să domine o societate, doar fiindcă indivizi mankurtizați o consideră, (îi consideră) superioară, (superiori).

Dar a nu sta în genunchi și a nu te supune, nu înseamnă că ai luat-o pe calea greșită, ci a nu fi de acord că cineva, oricine ar fi el, își poate exercita puterea asupra ta. Iar asta înseamnă, în fapt, să-ți afirmi libertatea. Un astfel de caz, în care mankurtizarea romînescă a căpătat valențe triste și rușinoase, dar mai ales dureroase, a fost celebrul caz al „sparanghelului”.

Revenind la sparanghel: ”În afara folosirii ca ingredient și bun vandabil sparanghelul nu era deloc interesant pentru cetățeanul francez al secolului XIX-lea; asta până în 1880, când Edouard Manet realizează portretul delicat al câtorva tulpini, atrăgând atenția lumii asupre farmecului ascuns al acestei plante perene comestibile. Recuperând astfel condiția umilei legume, tabloul înfățișează astăzi o farfurie cu sparanghel ca simbol al unei vieți bune și decente. (...) Trebuie să încercăm să regăsim bunătatea și frumusețea sub straturile de obișnuință și rutină.” Dacă vorbin despre Germania, care, a ales untul, aceste sfaturi pot fi valabile.

Valabile și ”românește”, in trecut. Și în timpul lui Ceaușescu aveam concetățeni ”diasporezi”, numai că atât ei, care plecaseră, cît și noi, care rămăseserăm acasă le ziceam ”refugiați economici”, tocmai pentru a-i delimita de ”refugiații politici”. Cu remarca dureroasă că aceia erau mult mai cinstiți cu ei și cu cei pe care îi lăsaseră acasă. Adică nu dădeau nimănui sfaturi, și nu căutau să pară altceva decât ceea ce erau. Drept care erau și respectați.

Au fost închise școlile, universitățile, teatrele, restaurantele, hotelurile, a fost interzisă circulația. A apărut obligația, sub cele mai drastice amenzi din lume, de a rămâne ”arestați” în case. Doar miile de sclavi care trebuiau să meargă în Germania, la recoltat de sparanghel, au circulat liber, fără nici o restricție. Un telefon de la stăpânul de sclavi și sclavul s-a conformat.

Pentru români, de la întâmplarea aceasta mizerabilă, pentru toata istoria acestui popor, până la sfârșitul ei, sparanghelul, această legumă inofensivă va reprezenta întotdeauna rușinea. Mie mi-a fost, mărturisesc, rușine. Nimeni n-a protestat, nu s-a făcut gaura în cer, când în sfârșit am aflat, cu toții cât de mult ne ”apreciază” Europa, dar și care este adevărata față a politicianului român.

Mi-a fost rușine în aceeași măsura ca și atunci când adevărul despre anchetele DNA a ieșit la iveală, când am aflat despre destinele mutilate, de sutele de oameni achitati în instante fiindca ”fapta nu exista”, de anchetele lui Portocală și Onea, și când doar câțiva dintre români s-au revoltat.

”Mankurtul nu mai știe cine e, din ce neam se trage, nu-și cunoaște numele, nu-și amintește copilăria, tatăl, mama - într-un cuvânt, nu are conștiința de sine a unei ființe omenești. Lipsit de personalitate, mankurtul prezintă numeroase avantaje economice. E totuna cu o făptură necuvântătoare, și de aceea întrutotul obedient și inofensiv. Nu se gândește niciodată la evadare.

Pentru orice stăpân de sclavi, revolta lor e lucrul cel mai de temut.

Mankurtul e în felul lui, singura excepție. Lumii lui lăuntrice îi e străin imboldul la revoltă, la nesupunere.” (Acum, că am citat din Cinghiz Aitmatov, pot fi, cu ușurință ”denunțat” ca admirator al Rusiei, și implicit, al lui Putin, după obiceiul celor care nu sunt în stare de un răspuns inteligent...)

Mi-a fost extrem de rușine ca țara mea, prin conducătorii ei a ales să treacă sub tăcere chiar actul de naștere al acestei țări, Tratatul de la Trianon și cînd poporul, în marea lui parte, a tăcut.

Am fost naiv când, cu multă vreme în urmă vedeam la televizor mari demonstrații împotriva globalismului. În naivitatea mea credeam că globalismul înseamnă doar libertatea de a călători, de a cunoaște culturi, de a împărtăși sentimente și trăiri cu semeni din lumea întreagă. Am fost naiv și când George Soros, împreună cu Alin Teodorescu au venit la Cluj să propovăduiască așa-zisa ”Societate Deschisă”.

”Naivetat ist ein betragen, wo man nicht acht darauf hat, ab man vom anderen beurteilt wird” - spune Kant, în „Menschenkunde”. "Naivitatea este o purtare prin care nu bagi în seamă că vei fi judecat de alții.” Ne apropiem de clipa mankurtizării globalismului. Michelangelo va fi judecat și declarat vinovat, fiindcă n-a pictat nici un om de culoare și n-a sculptat nici o statuie de afro. Cărțile lui Breban și Buzura (ca să nu mai vorbim de înaintașii literaturii noastre!) vor fi arse, pentru că n-au nici un personaj de proveniență rromă. Deasemeni, istoria va trebui rejudecată, și în final ștearsă, deoarece nici una din marile noastre personalitați care au murit pentru țară n-au dat dovadă de ”politically corectness”. Iar „marele” doctor Arafat, (specialist în achizitiile publice de salvări și tuburi de oxigen), trebuiește crezut în orice circumstanțe.

În naivitatea noastră, noi nu putem judeca ceea ce vedem. Adică niște cozi imense, formate din sute de bătrâni, bolnavi cronici, scoși cu forța din spitale acum trei luni, așteptând tratamente sau consultații. Ba, în naivitatea noastră, ne mai pomenim și să cerem o statistică a celor morți in timpul pandemiei. Bolnavi cărora li s-a interzis să fie internați. Că vrem să vedem, că unii sunt plătiți să nu vadă, că vom avea curaj sau nu să mai vorbim, spectrul globalizării și implicit al mankurtizării stă în fața noastră.