Mi-am surprins vecinul prestând o operațiune interzisă de regulile pandemiei și am făcut ceea ce orice persoană cumsecade ar face. Mi-am ținut gura.

Un articolaș adorabil de serios al lui David Marcus, despre libertate și dictatură, în The Federalist.

Când vremea îmi permite, îmi place să muncesc în curticica mea din spatele casei, aici, în Brooklin. Este un petic de 65 de centimetri pe 50, de ciment și pământ, înconjurat de micile parcele ale vecinilor mei.

În cursul ultimelor două săptămâni, în timp ce New Yorkul îndura izolarea, am remarcat un vecin care, în fiecare zi, tundea niște persoane la numai câțiva metri de mine.

La început am crezut că este vorba doar de membri ai familiei, dar dacă tipul nu are cumva o droaie de neamuri, mi-a devenit clar că își făcuse o frizerie proprie. O dată sau de două ori, am văzut cum lua și bani.

Potrivit primarului meu, Bill de Blasio - sigur vă aduceți aminte de el, namila aia care a irosit timpul tuturor candidând la președinție, da ăla – el spune ce ar fi trebuit să fac când am văzut această operațiune de tuns ilegală: să sun la 311 și să alertez autoritățile, ca să trimită polițiștii de la NYPD pentru a zdrobi rețeaua infracțională.

Nu am făcut asta. Am făcut altceva, ceva ce la noi, în Brooklin se numește „să-ți vezi dracu’ de treaba ta”.

Tipul poartă o mască și mănuși, la fel și clienții lui.

Și chiar dacă nu se respectă o strictă distanțare socială, nu se întâmplă nimic care să fie măcar pe jumătate la fel de periculos ca a merge la „bodega” (așa spunem noi la băcănie).

Mi se pare că tipul ăsta își făcea treaba destul de conștiincios și că clienții lui sunt bine, cu tot presupusul pericol în care s-ar afla.

Dar să zicem că aș avea o problemă cu asta, că aș fi genul ăla. Știți care, de monitor auto-desemnat de clasă lovită de pandemie. Chiar și în acest univers cu fundul în sus, sunt aproape sigur că primul meu gând ar fi să merg să vorbesc cu tipul ăla, înainte ca niște bărbați înarmați să se prezinte la ușa lui.

Am fost foarte aproape să merg să văd câți bani cere, dar pare să nu știe decât un singur fel de tuns, scurt și cu smoc, jumătate Marines, jumătate K-Pop.

Am purtat așa ceva în școală, acum nu mai e genul meu.

Dar deși știam că politica „nasul tău în ograda vecinului” a lui de Blasio era o chintesență a stupidității, faptul că acum mă aflam cu adevărat în acea situație m-a făcut să resimt și mai visceral oroarea.

Stau, fumându-mi țigara, privind la foarfecele ocupate ale acestui frizer ocazional, și îmi dau seama că am fost însărcinat de către primarul meu să-i stric mica afacere.

Nu-mi doresc să am o autoritate, și simplul fapt că o am mă face să mă simt inconfortabil. Vestea bună este că, se pare, linia fierbinte creată de Onorabilu’ a fost folosită mai ales ca să fie luată peste picior politica sa, nu pentru a-i hărțui pe cetățeni. Cu toate acestea, ea contină să fie deopotrivă deranjantă și distopică.

Acest lucru ridică o întrebare despre natura vieții civile americane. Datoria mea principală este față de guvern sau față de vecinii mei? Pentru mine, răspunsul este în mod clar cea din urmă.

Ideea că ar trebui să fiu eu entitatea care să se asigure că toată lumea trăiește în conformitate cu legea este o anatemă.

Trebuie să chem poliția când se produce o infracțiune gravă? Cu siguranță!

Trebuie să chem poliția pentru că se tund niște tipi în grădina mea? Nu.

Americanii sunt inteligenți, ei pricep ce se întâmplă și fac o treabă bună, îndeplinind ceea ce li s-a cerut. Dar trebuie să li se acorde și încredere, nu avem nevoie de o represiune a statului împotriva persoanelor care își trăiesc viața și cu siguranță nu avem nevoie de cetățeni care privesc peste umăr așteptând să fie turnați de către niște vecini agitați.

Așadar, nu. Nu voi spune nimănui despre vecinii care tund părul altora, pun de un mic grătar, stau pe verandele lor fără distanțare socială sau își lasă copiii să se joace împreună în parc.

Aceasta nu este o ușă care ar trebui deschisă vreodată într-o societate liberă. Din fericire, este o ușă prin care concitadinii mei new yorkezi și cu mine nu considerăm necesar să trecem.