De ce mi-e greață de știri, de ce iubesc cărțile

”Într-o lume în care suntem tot mai informați, dar știm tot mai puțin, drogul știrilor ni se strecoară în minte și pune stăpânire pe tot ceeace înseamnă viață. Povești anoste sau triviale, atrocități sau dulcegării cu animăluțe pufoase, fotografii țipătoare și reclame isterice, fake fame și fapte senzaționale și plictisuri expirate - toate se aliniază alert să cotropească și să amorțească simțurile.”

Poate că de aceea, am acceptat invitația lui Dan Andronic de a publica ”o rubrică altfel” în Evenimentul zilei. Era după Pandemie, timpurile erau tulburi, iar Dan a fost singurul care s-a gîndit să mă întrbe dacă am din ce trăi. Singurul.

Aveam, și atunci, o teribilă greață față de știri. Poate că tocmai de asta n-am fost niciodată jurnalist. Scriitor, nu m-am crezut niciodată, și nu mi am dorit să fiu, deși, de-a lungul anilor, despre cărțile mele publicate în țară și la Paris au scris laudativ, sau onorante prefețe Mircea Zaciu, Jean-Pierre Bonnel, Mircea Ivănescu,  Bedros Horasangian, Georges Banu, Adrian Marino, Andrei Marga, Ion Mureșan, Alexandru Vlad, Ion Aurel Pop, Ovidiu Șimonca, Mirel Curea, Letiția Ilea și alte personalități ale literelor României, cărora n-am să ajung niciodată să le mulțumesc îndeajuns… Ba chiar am avut surpriza ca cel mai important critic literar Eugen Simion să mă includă în ”Dicționarul Scriitorilor români”.

Nu am fost și nu sunt nimic din toate acestea. Poate, să fi reușit câteva poeme, dar asta e complet nesemnificativ, zic.

Om de televiziune deasemeni, n-am fost. Timp de mai bine de șase ani, emisiunile mele - prin încrederea lui Cosmin Gușă, cel care conducea editorial Realitatea tv -,  se bazau pe instinct și pe bruma de cărți citite, filme văzute, muzică de valoare ascultată până atunci. Dar mai ales prin înălțimea culturală, livrescă, a invitaților. De la distinși academicieni, la mari intelectuali, artiști scriitori. De la Pascal Bruckner la Nicolae Breban, Al. Zub, Dorin Tudoran sau Augustin Buzura, de la Nora Iuga la Livius Ciocârlie, Dinu C. Giurescu, sau Gerard Depardieu.

În 99% dintre emisiuni nu s-a discutat decât despre cărți. Despre cărți uriașe, care stau la baza culturii universale.

Am acceptat, apoi, cu bucurie, spre sfîrșitul pandemiei, cum spuneam, invitația lui Dan Andronic de a colabora cu prestigiosul ”Eveniment al Zilei” și astfel s-a născut această rubrică, în care am putut scrie ceeace gândeam. Fiindcă toată viața n-am fost în stare de nimic, în afară de a gândi scriind, fără nici o pretenție. Și, despre ce să fi putut scrie, decât despre cărți, filme, muzică și oameni? Căci marile idei (niciodată, sau foarte rar ale mele!) despre care am scris aparțin marilor scriitori ai Lumii. Numai în cărți găsești idei, similitudini, avertismente, intuiții, previziuni, alinare. Am avut  ocazia să-mi reafirm asta în pandemie, când cărțile au însemnat, poate, totul. Am și scris asta în ”Jurnal de pandemie” - găzduită în serial, în fiece săptămână în de lockdown, prin amabilitatea lui Bogdan Comaroni, care avea să mi scrie și o prefață, în ”Ziuanews.ro”. Jurnal dedicat, mai ales cărților văzute ca salvare absolută.

O carte, lectura ei, e o fericire despre care eu am crezut și cred că trebuie împărtășită. Dar, cum spunea Borges, nu poți obliga pe nimeni să fie fericit.

Dacă am fi citit multe cărți am fi știut că peste Omenire va veni dezastrul pe care îl trăim azi.  Dacă, totuși ne vom da seama, într-un tîrziu, vom fi în pericolul de a constata că mai marii neomarxiști cu al lor ”Cancel Culture” s-au îngrijit deja să pregătească arderea  cărților, așa cum a avertizat deja, de mult, Isaac Asimov, Orwell și mulți alții.

Dar atunci va fi prea tîrziu. Majoritățile se vor fi obișnuit să să trăiască doar cu știri…

Uneori, când veștile despre nenorociri și imaginile cu proști care își conduc propriile țări spre dezastru umplu la refuz realitatea, pare că trăim fiecare zi între paginile romanului ”Moarte pe credit”, a lui Celine.  Ca și pentru Frederic Dard, și pentru mine, aceasta este cartea cea mai importantă a acestui secol. Pentru că ea conține întreaga suferință a omului.  ”Este toată mizeria vieții, toată angoasa, toata… moartea. E plină de dragoste, de milă, de furie, de strafulgerări.[…] și apoi disperarea. Pentru că disperarea este viață. El a știut-o…”, spune (Frederic Dard, în ”Je le jure”)

Recent a apărut în librării traducerea altei cărți extraordinare scrise de Celine: ”Guerre” - Război, povestea biografică a lui Ferdinand, rănit grav în timpul Marelui Război. Ca în toate romanele sale, Céline descrie capitole din viața sa, într-o narațiune minunată și tristă. Rănit în 1914, la Poelkapelle, în Belgia, Céline a suferit întreaga lui viață, ca urmare a rănii de la cap. Întreaga lui operă literară stă, de altfel, sub semnul războiului și al teribilei traume pe care acesta imaginează. „Impardonabilul“ Céline – cum afirmă Dominique de Roux –  transmite în toate paginile ce poartă semnătura sa, o „forță eruptivă“ ce continuă să-i fascineze chiar și pe cei mai aprigi contestatari ai săi. Un personaj, desigur, în care lumina și întunericul își dispută cu egală îndreptățire teritoriul și un scriitor considerat de critica franceză al doilea mare autor francez al secolului al XX-lea , după Proust.

Războiul care pe unii i-a numit  ”putiniști”, iar pe alții i-a îmbogățit. Războiul care pe alții i-a sărăcit, iar pe alții i-a amuțit. Războiul la adăpostul căruia conducătorii Statelor pot face orice, războiul, cel care face posibilă justificarea prostiei oricărui politician. Războiul pe fondul căruia birocrații de la Bruxelles pot arunca asupra estului plasa altor și altor interdicții…

Îmi scrie admirabila poetesă Letiția Ilea:

”zori colțuroși. ostili ca orașul acesta. strâng în palme ceașca de cafea. căldură iluzorie. mă gândesc la lucrurile și ființele pe care le-am iubit. o dimineață de primăvară pe malul Mediteranei. eu aruncând pietricele în apa cu o culoare ireală și numărând cercurile. număr par: să mă întorc. impar: să plec. numerele au arătat mereu plecarea. ce am mai iubit: rezistența apei la întâlnirea cu vâsla. mișcarea cailor pe tabla de șah. ghioceii în iarnă. câteva cărți pe care le-am uitat. am iubit și creierele. unele creiere nu aveau inimă. „nu mă părăsi”, se lamentează o blondă punk. nu mai am cui spune. nu mai am cui spune „tată”. nici „mamă”. privesc icoana Fecioarei. nu mă părăsi. nu mă lăsa cu mine. foarte aproape, zgomot de sticlă spartă pe caldarâm”.

Vreau să scriu o carte așa, dacă oi reuși…”

Cu cărțile lui Celine în sânge și cu CD- ul cu filmele lui Paradjanov gata de a fi introduse în cdplayer mă opresc și aprind o țigară.

„Umbrele strămoșilor uitați” și „Culoarea rodiei”, pelicule care transmit atît de pur, un mesaj religios…

Despre originile sale, marele regizor declara într-un interviu din 1988: „Toată lumea știe că am trei patrii. M-am născut în Georgia, am lucrat în Ucraina și voi muri în Armenia”.

A fost persecutat de autorităţile fostei Uniuni Sovietice pentru stilul său unic și nealiniat la comunism, fiind închis în trei rânduri, iar filmele sale, interzise între anii 1965 și 1973. Occidentalii,  l-au considerat un geniu. Filmele sale au fost clasate printre cele mai mari din toate timpurile de către revista Sight&Sound, publicată de British Film Institute. A devenit celebru după realizarea filmului „Umbrele strămoșilor uitați”. Există o poetică unică, un fel de polifonie, o bogăție a mesajului religios al operei sale. Dar și o notă de avangardă și exotism. Un amestec care aduce cu ceeace trăim acum.

Privesc totul ca pe o ”operă comună”, de Celine-Paradjanov. Amestecul de vîrste și generații care se urăsc de moarte, lăcomia și prostia făcând echipă,  idiotul original şi contrariant este apanajul acestei vieți pustii. Sutele de mii de maneliști și trapperi transpirați, extaziați pe stadioane, tinerii viitori politicieni care ascultă  transportați ”Bat la șase buci” - piesa hit a lui Tzankă Uraganu- la ”școlile de vară-primăvară-toamnă-iarnă.

”Cred în prietenie şi scriu pentru prietenii  mei, cei prezenți și cei dispăruţi, cu a căror pierdere nu mă voi acomoda niciodată. „Mi s-a părut c-am fost” e o carte despre prieteni și cărți, despre scriitori pe care îi admir, despre lucruri pe care le-am iubit de două ori, „o dată ca să fiu vesel/ Și o dată ca să fiu trist”. Sper ca această carte să-și găsească  „prieteni”… , spune Letiția Ilea.”

Va fi o carte minunată, sunt sigur…

Târgu Mureș 1990: Zori însângerate

Târgu Mureș, martie 1990. Sute de note informative, până de curând secrete, lămuresc multe dintre aspectele obscure ale încleștărilor dintre români și unguri. Părea că niciodată nu vom cunoaște ce s-a întâmplat, de fapt, la Târgu Mureș în martie 1990. Dar…Din arhivele CNSAS au ieșit la lumină informările transmise de ofițerii Biroului de Contraspionaj din cadrul Secției Județene de Informații Mureș, viitorul SRI. Astfel, suntem în măsură să vi-l prezentăm pe Asklepios, cel care a dorit „să zugrăvească Aurora Zorilor cu sânge de român”, și pe complicii săi, veniți în inima Ardealului ca „să bea sânge de Paști”.

Volum recomandat de revista ”Evenimentul Istoric”

CUMPĂRĂ CARTEA – CLICK AICI