Atât poate Europa? Să reunească nişte cuşme moldoveneşti asortate la un monociclu? Greci cântând rap? Gemeni irlandezi de 19 ani cu vocile unor copii de 10 şi având o frizură, pompadouriano-mohicană, imitând un rulou de gazon?
Dar dansul bosniac - un pas înainte, unul înapoi urmaţi de un salt pe loc cum vi s-a părut? Mai caraghios decât cei care şi-au imaginat că tinerii participând prin SMS ar putea fredona vreodată aria tenorului profesionist francez de origine cipriotă (de aici, voturile grecilor!) cântându-şi visul în corsicană?
Fireşte, se poate perora la nesfârşit: nu oglinda spartă i-a purtat ghinion năsucului în vânt al simpaticei nemţoaice Lena, ci o melodie care refuză să înceapă; românii nu vor rupe gura Europei cu un sound britanic depăşit de două decenii, după cea mai puţin urmărită selecţie naţională, motiv de premiere pentru Marina Almăşan, nici danezii pastişând My Chemical Romance.
Această Europă unită nu înseamnă să înghiţim cea mai mare porcărie din istoria concursului, "I Love Belarus", piesă patriotardă pe care lătrăii dictatorului mustăcios Lukaşenko n-aveau cum să n-o trimită la Dusseldorf. Başca, e imposibil de înţeles de ce mai toţi europenii cântă muzică nord-americană, când americanii nu pot şi nici nu vor să aibă un show atât de liber şi de exuberant la televizor. Şi, deloc în ultimul rând, moda Bătrânului Continent nu impune ca toţi participanţii să se costumeze, cum relevă "Der Spiegel", ca la un Crăciun gay.
Genul acesta de întrebări şi multe aşijderea s-au pus, de-a lungul şi de-a latul Europei, în comentarii din presă şi în subsolul acestora, după finala batrânului şi kitschosului concurs muzical al televiziunilor publice europene. Se întâmplă în fiecare an: toate melodiile sunt contestate, intern şi extern. Ierarhia finală e huiduită din cauza votului geopolitic în virtutea căruia se dau "douze points" pe bază de prietenie, vecinătate ori de izoglosă. Vesticii îi hulesc pe estici, nordicii pe sudici, se poftesc unii pe alţii în afara continentului, ca până la urmă să câştige o melodioară R&B din Caucaz (măcar, refrenul falsat de gospodina şi de băieţandrul azer, neverosimili în poza de amorezi, are o calitate de bază la Eurovision: poate fi reţinut uşor).
În pofida tuturor acestor constatări, sunt mult mai puternice argumentele pentru care personal - iar interesul publicului european demonstrează că foarte mulţi gândesc la fel - n-aş rata Eurovision sub nicio formă. Acest superficial spectacol de divertisment deghizat în concurs are uriaşul merit de a-i uni pe locuitorii din vechea şi noua Europă. Nu există niciun alt eveniment care să ne facă să ne strângem la televizor sau în pieţe pentru a fi împreună. Nicio altă ocazie nu pledează mai convingător pentru unitate în diversitate şi pentru toleranţă (destui ani, comunitatea gay din ţări occidentale unde homosexualitatea nu era dezincriminată venea la Eurovision fiindcă aici era libertatea absolută), adică, pentru europenism.
A acuza blaturile de la votare e altă eroare, căci nu acesta e scopul principal. Oameni buni, e doar un show de televiziune, n-are pretenţii de verdict! Nu mă obligă Băsescu să dau un euro pentru Moldova – îi votez pe Zdob şi Zdub pentru că îi ştiu şi-mi plac. Sigur, pare ridicol, dar de ce ar fi rău ca britanicii să-i voteze pe irlandezi şi, în general, de ce trebuie blamate buna vecinătate sau amiciţia istorică?! Iar votul încrucişat nu e doar apanajul slavonilor sau al ex-sovieticilor. Chiar aşa să fie, dacă melodia e bună, poate câştiga.
Sigur că sunt ani mai favorabili şi alţii mai puţin – dacă venea în Germania puştiul Rybak şi cânta iar "Fairytale", piesă ultradescărcată pe telefoane şi megavizionată pe YouTube, toţi participanţii de anul acesta plecau acasă înaintea finalei!
Serios, chiar nu s-a bucurat nimeni de o seară de divertisment de calitate? Cele 90 de secunde filmate "pe repede înainte" în care am văzut cum transformă nemţii un stadion într-o sală vorbesc despre Europa mai bine decât orice reclamă. Ca şi "ilustratele" în care românaşii noştri vopsesc ziduri, iar cei de peste Prut spală geamuri la înălţime. Virtuozitatea la pian a italianului Gualazzi, geamul spart de chipeşul suedez Saade, visuals-urile irlandezilor, arta cu nisip din apariţia Ucrainei sunt tot atâtea momente de excepţie.
Oricât ar suna de bizar, universitari de prestigiu din Europa şi din America susţin lucrări având ca temă Eurovisionul, din care reiese că e timpul ca unul dintre evenimentele majore care unifică Europa să fie luat în serios. N-o fi cel mai bun acest KitschFest, dar altul care să ne facă să ne simţim europeni, toţi în acelaşi timp, n-avem.
Recomandările noastre
