Cu o singură excepție notabilă, cele două flageluri seamănă între ele ca două picături de sânge.
Pe scurt, cu toate privațiunile, oamenii se bucurau de viață. Și uneori, cu toate riscurile, înjurau ca să se mai răcorească. Nădejdea că mâine va fi mai bine nu le-o putea lua nimeni.
Paradoxal, covidismul, deși fondat pe o maladie trupească, este radical diferit. Teroarea lui atacă mai cu seamă sufletul. Frica de boală a provocat mutații spectaculoase în indivizi.
Într-un an de zile, viața s-a schimbat radical pe planetă. Oamenii privesc resemnați cum civilizația se prăbușește. Acceptă supuși să se ascundă în bârlogul numit domiciliu, într-o hibernare toxică al cărei sfârșit se îndepărtează de la o zi la alta.
Ne puteți urmări și pe Google News
În rest, zac, agonizează, se sting, bombardați de propaganda otrăvită. Înfricoșați, certați, culpabilizați pentru vina de a exista. Vite așteptând abatorul.
Orice strop de bucurie le este refuzat. Nu au voie și nu au unde să iasă. Teatrele, cinematografele, restaurantele stau mai mult închise. Când se deschid, o fac după reguli draconice, care îți taie tot cheful.
Aparentul hatâr de a menține deschise bisericile s-a transformat în chin. Să-l adori pe Dumnezeu cu masca pe față, să te împărtășești pe ascuns. Să nu intre gaborii cu bocancii în biserică și să strice Litughia.
Familiile sunt rupte. Prietenii, separați. Aproapele, depărtat. Vizitele sunt drastic restrânse. Sărbătorile, reglementate draconic. Cu masca pe figură, așteptând rândul la masă.
Plecarea de la locul vizitei trebuie planificată atent. Pentru a nu întârzia după stingere, ca în vremea camuflajului, în război.
Oamenii sunt recunoscători pentru singurele două privilegii care li se îngăduie fără îngrădire: să muncească și să cumpere de la supermarket. Furnici fără suflet, trudind silnic pentru binele furnicarului.
Teroarea comunistă era una brutală, bolșevică. După chipul necioplit al lui Stalin.
Teroarea covidistă este una perfidă, asiatică. După chipul unsuros al lui Xi Jinping.
Recomandările noastre
