Desprinderea de politică şi de stat, pe lîngă faptul că ar fi un gest în deplin acord cu liberalismul atît de mult iubit în cetate, ar fi şi un gest util.
Sondajele care indică scăderi în aderenţa oamenilor la Biserică spun, de fapt, că această apropiere nu mai merge. Ştiu, ruperea cu statul nu e uşor de făcut. Şi, nu sînt cu totul idealist, poate nici nu ar fi pe de-a întregul posibilă. Dar merită încercarea!
Dar, cum s-a ajuns la această atît de strînsă relaţie şi ce efect a avut ea asupra celor doi parteneri, statul şi Biserica? Primele trei secole ale Bisericii creştine au fost tumultuoase, perioadele de pace relativă alternînd cu cele de sălbatică represiune. Acesta a fost, însă, şi singurul segment din istoria Bisericii în care a stat departe de stat, chiar dacă statul nu a stat departe de ea. În 311, împăratul roman Galerius era bolnav şi se apropia de moarte. Fără să aibă deloc sînge roman, născut din tată trac şi mamă dacă, Galerius conducea imperiul de 6 ani şi, în privinţa creştinilor, era un prigonitor, continuînd persecuţiile începute de predecesorul şi aliatul său, Diocleţian. Aproape de moarte, însă, Galerius a emis un edict prin care a oprit persecuţiile anti-creştine şi a ordonat tolerarea creştinismului în imperiu. Istoricii pun această subită schimbare de poziţie a împăratului atît de seama apropierii morţii (Galerius era bolnav şi îşi vedea starea deteriorîndu-se), cît şi pe seama faptului că persecuţiile, deşi desfăşurate pe parcursul multor ani, nu aveau absolut nici un efect, căci numărul creştinilor creştea. Ambele motive, probabil, l-au determinat pe Gaius să ceară creştinilor, prin edictul care proclama libertatea lor religioasă, să se roage zeului lor pentru el. Şi bine a făcut, pentru că la doar 6 zile după emiterea edictului, a şi murit. Pe tronul Imperiului Roman de Apus a urmat Constantinus Chlorus, care a murit după mai puţin de un an, şi apoi fiul acestuia, Constantin cel Mare, cel care, în 313, a emis faimosul edict de la Milano, prin care creştinilor li s-au restiuit bunurile confiscate în anii persecuţiilor diocleţiene, iar creştinismul a devenit din religie tolerată, religie cvasi-oficială. Cam în vremea emiterii edictului, Constantin cel Mare însuşi s-a botezat creştin. Prin botezul lui Constantin cel Mare şi prin ardoarea credinţei sale, creştinismul a devenit, practic, religie oficială în Imperiul de Apus şi, după uciderea lui Liciniu şi refondarea Bizanţului sub numele Constantinopol, în Imperiul de Răsărit, imediat apoi.
Saltul de la religie prigonită la religie oficială, petrecut, practic, pe parcursul unui deceniu şi jumătate, adică peste noapte din punct de vedere istoric, trebuie că a ameţit Biserica în dimensiunea ei pămîntească şi i-a creat convingerea că misiunea ei soteriologică se completează, cumva organic, cu o misiune politică. De atunci, Biserica a stat foarte aproape de stat. Pentru secole la rînd, a fost una cu statul. În unele părţi, ea a ţinut loc de stat. În altele, statul nu a putut exista fără ea. Chiar şi cînd biserica a început să se separe de stat, tot aproape i-a rămas. Influenţa bisericii în ale politicii a rămas enormă pînă aproape de zilele noastre. Chiar şi statele păgîne sau atee ale secolului XX, profund represive altfel, precum fascismul şi comunismul, erau, într-un fel pervers, sensibile la vorbele Bisericii. Nici laicitatea democraţiilor nu a oprit Biserica să joace, pe faţă sau în culise, în spectacolul politic al lumii. Ei bine, care a fost rezultatul acestor 2000 de ani de experienţă a relaţiei statului cu Biserica lui Cristos? Biserica s-a statalizat prea mult, şi statul nu s-a îmbisericit deloc.
Văzînd acestea, Biserica trebuie să se destatalizeze şi să-şi regăsească drumul originar. Oamenii îşi pierd încrederea în Biserică anume pentru că o aşează printre „instituţiile publice” şi se raportează la ea ca atare. Astfel, fără să ştie aproape, poporul cu neîncrederea lui împinge Biserica pe drumul ei bun. Sper, doar, ca Biserica însăşi să înţeleagă acest lucru.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
