Dincolo de profesia de sociolog, Mirel Palada, cunoscut în primul rând grație analizelor și sondajelor făcute în preajma alegerilor, e și un atent observator cu un condei ”ascuțit”. Textele sale, cu observații subtile, cu ironie sau auto-ironie, cu furie și cu emoție, vor putea fi citite, începând de astăzi, în Evenimentul Zilei.

Ridic privirea din telefon, un pic surprins. De cînd începuse călătoria, dacă spusese trei vorbe. Și acuma, că mai aveam o intersecție și ajungeam acasă, dintr-o dată...

Eram în taxi. Mă întorceam spre casă. Fiind cum sînt, persoană destul de publică, mă cam știe lumea. Iar taximetriștii au tendința să se dea la vorbă cu mine. Nu că mă deranjează. Chiar îmi face plăcere. Dar uneori mai sunt și din aceia care preferă să tacă, din varii motive. Și le respect tăcerea, nu mă bag în sufletul omului.

Așa și cu acest taximetrist. Mai aveam o intersecție și ajungeam acasă. Eram deja de vreun sfert de oră împreună, că înaintasem greu prin traficul aglomerat de după-amiază. Și dintr-o dată, hodoronc tronc, găsește subiect. Iete la el, că vorbește! Ce-o fi așa de văzut? Cine merge? Unde? De ce e așa de important încât să încalce legea tăcerii taximetrice?

Și-are mersu legănatu...

Scot nasul din telefon, ridic privirea, mă uit pe geam. Da, într-adevăr, mergea într-un mare fel. Privesc, evaluez, concluzionez. Îmi vin în minte versurile alea ale fetelor de la Căpâlna: ‘Și-are mersu legănatu, cu dragoste-amestecatu”.

“Ce fund de femeie are!”, nu pot să mă abțin să nu exclam, undeva la mijloc între amuzament și indignare.

Vă dați seama că nu am zis fund. Am zis și eu cum se zice în taxi, nu cum se scrie prin editorialele de ziar. Registre retorice diferite. Adaptarea la contextul valoric și stilistic, cum ar zice Cornel Dinu.

“Lăsați fundul. Nu vedeți că e tot, de colo colo, femeie de la spate?”, răspunde taximetristul.

Nici el n-a zis fund, evident. Dar suntem în continuare într-un editorial de publicație prestigioasă, da? Nu pot să vă spun cum a zis de fapt, cu vorbele lui de taximetrist, că mă cenzurează colegii încă de la primul articol.

Între timp mașina îl depășise în trafic. Îl privesc și din față, la fel de evaluativ. Pantaloni scurți, negri, mulați. Aha. Tricou negru, mulat. Aha. Adidași nu mai știu de care culoare, cu gleznele la vedere. Aha! Cu ochii în telefon și el, evident. Elegant, cochet, cât de cât. Cum era zicala aia de bagabonți de pe vremea tinereții noastre? Din spate liceu, din față muzeu?

Din spate femeie. Din față, parcă avea ceva barbă și mustață, totuși. Și niște căști pe urechi.

Mers. Fund. Picioare. Umeri. Alură. Mișcare. Curgere pe trotuar. Felul în care ținea mâinile. Tot. Totul era feminin. Mai ales din spate. O eleganță deosebită. O fluiditate corporală demnă de evaluat.

Noi, decrețeii, eram niște tefelei nesuferiți la vremea noastră

Continuăm discuția. O dăm inevitabil pe de-alea elegiace. Ehehe, pe vremea noastră. El, șoferul de taxi, o anumită vârstă. Eu, clientul șoferului de taxi, aproximativ aceeași vârstă. Experiențe de viață cât de cât comune. Socializare primară (adică cei șapte ani de acasă, ca să vă traduc din sociologeză) cât de cât comună, prin anii 80. Adică valori cât de cât comune.

Adică niște decreței pe cale să îmbătrânească, să se acrească, să se ramolească. Niște cârcotași care comentează în mod nesuferit mersul firesc al lucrurilor din ziua de azi.

Aici voiam să ajung. La ziua de azi. La firescul zilei de azi. La firescul în care, sub ochii noștri, lucrurile se schimbă și unii bărbați merg cât se poate de firesc cu mers legănat de femeie.

La felul în care, încet-încet, sub ochii noștri, ziua de azi devine ziua de ieri. Iar noi ăștia decrețeii, care eram și noi niște tefelei nesuferiți la vremea noastră, devenim încetul cu încetul din ce în ce mai boșorogi, mai cîrcotași, mai nesuferiți. Mai din ziua de ieri. Și nu numai că ne mirăm cum merg bărbații din ziua de azi cu gleznele la vedere, dar emitem și judecăți de valoare pe acest subiect.

Niște hodorogi inadecvați.

Stop joc. Nu e așa, aud exclamînd o voce interioară. Una din vocile interioare care încearcă să dețină monopolul adevărului în creierul meu. Nici măcar nu ai cincizeci de ani. Nu ești hodorog. Ești doar inadecvat. Ești boșorog doar la creier. Și e de-abia începutul. Încă douăzeci de ani de-aici încolo vei suferi din ce în ce mai plenar de inadecvare, de boală și de sfântă indignare furioasă și neputincioasă pe cei cu gleznele la vedere și cu identificatorii vizuali de gen din ce în ce mai aproximativi, mai echivoci, mai haotici, mai impreciși.

Identificatori vizuali de gen. Aha. Adică nu e nici bărbat, nici femeie, nu știi de unde să-l apuci? Măi creiere măi, ce cuvinte elegante folosești tu uneori. Știi bancul ăla cu ciobanul și cu ficiorul care ajunge târziu noaptea la stână?

Îl știu. Nu pot să-l spun aici. Poate unii din cititorii mei îl știu. Poate nu mă cenzurează, totuși, de la primul articol.

Un mesaj de acum 60 de ani: The Times They Are a-Changing

Cum Dumnezeu închei eu editorialul ăsta? Cu ce concluzie? Ce identificator de sens să vă ofer? Ce să vă spun eu înțelept, indubitabil, memorabil, să vă rămînă în creier înfipt ca zambila în brânză, încă de la primul meu articol în această prestigioasă publicație?

Undeva, în colțul camerei, la loc de cinste pe post de decor așezat pe podea, Bob Dylan mă privește la fel de haotic și de imprecis precum e și realitatea din ziua de azi. Cu umerii ăia ai lui înguști și colțuroși, cu o anumită confuzie de gen în trup, dacă e să ne luăm după standardele valorice ale masculinității de pe vremea tinereții sale. Cu privirea aia a lui de adolescent bosumflat și genial și care știe cu siguranță că răstoarnă lumea din cuvinte.

E o copertă de album, un vinil de-ăla inadecvat, vetust, de boșorogi revoluționari de pe vremuri. Țin mult la albumul ăsta. Și la copertă. Și la ce cântă domnul cantautor înăuntru cu cuvinte, vorbe și cu muzică.

Pe copertă scrie simplu: The Times They Are a-Changing.

Albumul e din 1964. Adică de acum aproape 60 de ani. O viață de om. O jumătate de istorie de modernitate în continuă schimbare. Și, între timp, se tot schimbă mereu. The Times They Are a-Changin’. În traducere în limba română: Și-are mersu legănatu, La la la, lala la, Cu dragoste-amestecatu...

La la la. Lala la.

Fi-r-ai tu să fii de boșorog revoluționar, bre Dylăne bre. Câtă dreptate ai putut să ai, bre vizionarule bre. Și încă mai ai, după atâția ani.

La-la. La. La. La... la.

Ghinion.