Chiar dacă am avut o pleiadă de miniștri la Muncă și guverne de toate culorile, cel mai corect este să mă refer la Stat, ca principal vinovat de bătaia de joc la care sunt supuși milioane de români de 30 de ani încoace.

Angajatul român nu a fost niciodată sigur de locul de muncă, după revoluția din 89. Și nici plătit corect pentru munca prestată. Nici dacă era „bugetar”, adică angajat într-o instituție de stat, nici dacă activa în mediul privat. „Roata norocului” s-a învârtit mereu ba în favoarea Statului, ba în a Privatului, rezultând o migrare importantă a angajaților după cum bătea vântul bunăstării.

În primii 10 ani de democrație, cei care lucrau la stat au avut de suferit. Întreprinderile declanșau procese de organizare și restructurare, salariile coborau, iar în final fie erau vândute învestitorilor străini, fie se desființau, Guvernul de la putere considerând că nu merită finanțate. Angajații, rămași șomeri, au migrat spre mediul privat ce abia răsărise ca firul ierbii. Firme mici, salarii mici, multe plătite la negru, legislație defectuoasă sau lipsă, dar și o dorință mare a patronilor de câștiguri rapide și substanțiale.

La sfârșitul anului 1999, Parlamentul și Guvernul reușiseră să creeze un cadru legislativ anemic, dar imperios necesar pentru crearea de locuri de muncă, dar mai ales pentru atragerea la buget a tot felul de taxe și impozite.

În anii 2000, mediul privat a fost înfloritor, în timp ce în instituțiile de stat se strângea cureaua. Vrajba se insinuase între români, împărțindu-i în „bugetari” și „privați”, pizma venind din retribuția lunară. Privații aveau salarii mari, bonusuri, fiindcă firmele se dezvoltaseră sau veniseră companii străine cu model corporatist.

După 2012-2013, roata s-a întors iar. Bugetarii au început să o ducă bine, să aibă siguranța locului de muncă prin contracte solide și salarii mai mari decât privații, plus vauchere și sporuri. De ce? Fiindcă patronii erau (și sunt!) tot mai cocoșați de taxe, de controale, de piedici în dezvoltarea afacerilor.

În toți acești ani, angajații – bugetari și privați – nu s-au gândit că Statul îi fură în vreun fel. Unii dintre ei au ajuns la momentul ieșirii la pensie. Mulți nu au mai găsit arhivele întreprinderilor desființate pentru a-și obține acte care consfințeau că au lucrat în anumite grupe de muncă, că au luat sporuri impozitate etc, etc. Contributivitatea le-a fost ciuntită din start.

Mulți dintre cei angajați la privați, cu salariu mediu pe economie trecut în cartea de muncă sau în contractul de colaborare, au constatat că nu le-au fost plătite dările către stat, deși patronul le oprea bani din leafă. „Constatat” e un fel de-a spune, căci nicio autoritate a statului, mai ales Casa de Pensii, nu le dau nicio dovadă concretă în acest sens. Totul se reduce la vorbe de „ghișeu” sau spuse de vreun ministru sau politician.

Asta, însă, demonstrează că acolo sus, în structurile guvernamentale, se știe bine de ce românii ies la pensie cu sume de 1.300-1.700-2.000 de lei, după 35-36 de ani de muncă. Dar nimeni din Stat nu a dat vreo explicație pensionarilor și nimeni nu face nimic.

Ministrul Muncii, Marius Budăi, a declarat că nu ar putea trăi cu 1.700 de lei pe lună. Și a dat vina pe „oamenii muncii” că se află în situația asta. În vâltoarea promisiunilor legate de pensii, uneori mai scapă câte un porumbel. Așa s-a întâplat când a vorbit despre pericolul ascuns din pensiile românilor care încasează de la patroni salariul minim pe economie.

„Dacă se vor ancora şi vor rămâne în această situaţie, vor rămâne cu pensia minimă şi nu putem face nimic aici”, a tunat ministrul.

Ai zice că nu știe exact cum stau lucrurile. Dar urmează urmarea!

„Eu, Marius Budăi am convingerea că din cei 1.6 milioane de salariați cu salariu minim, nu toți au venituri la nivelul salariului minim. Mulţi dintre ei acceptă să ia 2 lei pe hârtie şi 5 lei în mână. Se va întoarce împotriva lor în momentul în care vor ajunge la pensie. Vor vedea că acea contribuție pentru pensie s-a plătit la cei doi lei nu la 5 lei. (...)

Vin şi se plâng că au lucrat 20-30 de ani şi au pensia minimă. Şi când te uiți în carnetul lor de muncă fie că au fost obligați de mediul privat să lucreze cu 3 ore, 4 ore sau în cel mai bun caz cu 8 ore la salariul minim”, a spus ministrul Muncii,  Marius Budăi.

Deci, ministrul Muncii știe bine cum stau lucrurile. Dar ca politician important în PSD ce a făcut ca să nu se mai petreacă lucrurile așa?

Știu și Marius Budăi și restul politicienilor, din toate partidele, că mulți patroni, cu firme mici sau mijlocii, angajează cu salariul minim pe economie fiindcă dau taxe la stat aproape cât este un salariu decent și, în timp, își omoară afacerea fiindcă mereu apar tot felul de alte probleme. Știu cu toții.

Singurul politician pe care l-am auzit că s-a gândit la soluții și pentru mediul privat este ministrul de Finanțe, Adrian Câciu, care nu s-a limitat doar a se gândi, ca Marius Budăi, la „diferențele de salarizare de la privat la stat şi să creăm totuși un echilibru”.

Ministrul Finanţelor a declarat că, în zona privată, a venit cu o măsură privind creşterea voluntară a salariului minim sau creşterea cu 200 de lei peste nivelul salariului minim, scutită de taxe, deoarece are în vedere puseul inflaţionist. „O măsură care va veni în beneficiul angajaţilor din mediul privat şi care va avea un efect pe toată masa salarială la nivelul economiei, evident, în contextul în care vom introduce capital în economie şi vom continua cu celelalte măsuri de sprijin al companiilor pentru menţinerea business-urilor şi menţinerea locurilor de muncă”, a spus ministrul Adrian Câciu.

Va fi sprijinit Câciu în Guvern ca să facă la modul concret ce spune? Sau Statul va contiua să ne păcălească, așa cum o face de peste 30 de ani?