EXCLUSIV EVZ. În cel mai recent volum, "20/22. 20 de ani de texte", lansat ieri, artistul plastic Dan Perjovschi realizează o cronică a tranziţiei României de la "circul foamei comunist la mall-ul capitalist".

"Desenele lui Dan Perjovschi, care alternează cu virtuozitate între caricatură, cartoon şi graffiti, instruiesc privirea pentru a descoperi legături între viaţa cotidiană, agenda politică şi autodefinirea culturală", spune criticul Marius Babias, sugerând similitudini şi în modul în care artistul foloseşte cuvântul.

Antologia "20/22. 20 de ani de texte", volum apărut la editura Cartea Românească, ce cuprinde cronici - de la cele de artă la cele de moravuri şi societate - publicate din 1991 până alaltăieri în Revista 22, îl dezvăluie pe Dan Perjovschi în postura de critic al fenomenului cultural, politic, social sau economic, românesc şi internaţional.

"Este vorba de cronica cea mai acută a României, aşa cum a văzut-o şi a scris-o unul dintre cei mai importanţi artişti vizuali ai momentului", spune Daria Ghiu, editorul cărţii. Unul dintre cei mai vizibili artişti români în Occident, invitat să expună în galerii prestigioase, de la MoMA (New York), Tate Modern (Londra), până la Museum of Contemporary Art din Sydney, explică pentru EVZ că scrisul, construit pe etaje de înţelegere, ca şi desenul, a urmărit nu numai tranziţia "de la circul foamei comunist la mall-ul capitalist, ci şi pe cea de la o practică artistică unică, la o explozie de feluri de a face şi a înţelege arta".

EVZ: De la tiparul în plumb la revista online, de la Ion Iliescu la Ion Iliescu… spuneaţi pentru a vă descrie cartea. Am pornit de la Iliescu pentru a ajunge tot acolo? Dan Perjovschi: Am început jurnalismul pe plumbi, iar acum revista se trimite la tipografie prin internet. Mi se pare o aventură fabuloasă. E meritul lui şi ruşinea noastră că în acest timp Iliescu nu doar că a rezistat ca actor politic dar chiar s-a umanizat (bunicuţa) şi a ajuns un soi de guru ascultat şi de aia care-l iubesc, şi de cei care-l critică.

De ce? Pentru că România este ţara care-şi înmormântează canaliile cu onoruri militare. Suntem o cultură conservatoare, care refuză reformele şi experimentele. Iubim greşit şi, mai ales, pe cine nu trebuie. Dar nu avem curajul să ne asumăm tradiţionalismul şi, ca să părem moderni, copiem şi recopiem modele pe care nu le înţelegem (idei, instituţii) până le transformăm în caricaturi.

Dacă arta nu este comercială, cât de comercial s-a dovedit cuvântul? Arta este şi comercială, şi experimentală, şi conservatoare, şi proastă, şi genială. Pe mine mă interesează mai puţin partea comercială, pentru că m-am motivat cu idealuri şi nu cu zerouri. Critici sunt curatorii şi teoreticienii. Jurnalistul este doar un comunicator al artei. Eu aşa m-am simţit din primul moment în care am putut, (fericire! minune!) să public. Am vrut să transmit cât de extraordinară mi se părea mie arta contemporană, refuzată până atunci de cenzura comunistă. Descopeream lumea şi vroiam ca şi cititorii să participe la descoperire. De aia cronicile mele de artă publicate în anii de după revoluţie sunt activiste.

Eram în plină misune de diseminare de termeni şi practici de care-am fost văduviţi timp de 50 de ani. Între timp, interesul meu s-a deplasat de la subiectul artă la subiectul societate. Pentru că la noi nu în artă au avut loc revoluţii (doar eliberări). Textele au devenit tot mai scurte şi tot mai precise. Exact ca şi desenele mele, care au ajuns din două linii, la fel şi comentariile mele au două cuvinte, dar mai multe etaje de înţelegere.

Nu scriu şi nu desenez să fac plăcere. Nu vreau nici să fac rău. Aşa că folosesc umor. Umorul apropie (zâmbim împreună) dar creează şi distanţă (poţi râde de lucruri grave). Exploatez ambivalenţa asta. Nu vreau să pierd metri de perete sau centimetri de spaţiu tipărit cu prostii şi superficialităţi. E mai greu de scris decât de desenat. Norocul meu că am scris cartea asta fără să-mi dau seama, publicând la început din când în când şi după 2000, regulat în revista 22. Mi-au trebuit 20 de ani să scriu o carte. Şi dacă nu erau colegii mei de la revistă, Daria Ghiu şi cei de la Cartea Românească, n-o făceam nici pe asta.

Vorbiţi de primele show-uri în postcomunism, primele festivaluri de "performance", de primele instalaţii, primele happening-uri… Tranziţia nu s-a petrecut numai de la circul foamei comunist la mall-ul capitalist, ci şi de la o practică artistică unică la o explozie de feluri de a face şi a înţelege arta. A rezistat cine şi-a înţeles timpul. Eu am făcut parte din Big-bang-ul iniţial, când sărbătoream libertatea lucrând cu corpurile noastre de artişti. Spărgeam canoane.

Ne exprimam într-un limbaj radical, liberi în mijlocul oraşului. Nu pentru rating, nu pentru facebook, nu pentru cool, nu pentru rubrica mondenă unde suntem azi cantonaţi, între buzele Angelinei Jolie şi pantomimele mesianic - naţionaliste. Schimbăm o lume. Cu corpul şi cu mintea. A fost genial. Eu încă mai conserv energia de atunci. Am ratat comunistul "om nou" dar suntem acum în "lumea nouă". Am crezut că va fi lapte cu miere şi am dat de criză. Aci suntem, în criză. Şi nu e vorba de cartea de credit. E vorba de cine suntem şi ce vrem. Ce valori (valoare) avem şi pe care le vrem. Suntem de câţiva ani la răscruce.

N-am apucat să ne integrăm pe bune şi Europa se schimbă, lumea se schimbă. Occidentul la care am visat nu mai există (şi poate n-a existat niciodată) dar tot e mai interesant decât ce ni se întâmplă aici. De aia plecăm cu toţii artişti, căpşunari, prostituate şi surori medicale. Mai ştii bancul comunist cu ultimul care pleacă să stingă lumina? Ei bine, o să o stingă acum doar ca să facă economie.

Vă referiţi, în textele dvs, la galerii celebre în Europa şi în lume, pe care le cunoaşteţi foarte bine, mai ales că în majoritatea aţi expus. Având în vedere că aveţi şi experienţa americană, şi pe cea europeană şi, măcar prin povestirile Liei Perjovschi, şi pe cea a Africii, cum a fost influenţată cota artiştilor români de această deschidere? Deschiderea nu a influenţat numai "cota" artiştilor, ci şi felul în care înţeleg şi practică ei arta. 2005 e anul în care am început să circulăm mai uşor în UE, iar 2007 de când nu mai avem nevoie de vize. În afară de faptul că artiştii ajung mai uşor afară şi lucrările lor circulă mai rapid (nu mai sunt taxe de intrare UE şi nici hârţogăraia enormă de dinainte) şcolile de artă din România au schimburi de trimestre cu şcoli de artă din Europa. Habar nu am cu cât vând unii şi alţii, pentru că pentru mine acest parametru este irelevant pentru calitatea artistică. Eu nu sunt şi nu îmi doresc să fiu un succes economic.

Cea mai mare parte a artei mele este nevandabilă, se şterge, se distruge, se consumă fizic. "Cota" mea nu este socotită neapărat în bani. Există instuţii care socotesc numărul de apariţii, importanţa locurilor unde expui (una este MoMa şi alta galeria nu ştiu care), numărul de articole (apărute în ce revistă şi semnate de cine…), cu ce curatori lucrezi, la ce biennale participi, ce colecţii te conţin etc. Totul se socoteşte milimetric şi permanent. Eu am debutat în 1985 şi am avut prima expoziţie importantă în străinătate în 1995. Nu am apărut de nicăieri. Cota mea a crescut constant şi sigur.

Că vorbeai de MoMa, America este mai obiectuală vrea "carne", Europa este mai conceptuală, mai politică şi vrea "idee". Africa habar n-am. China este o America la cub. Restul lumii se raportează la acestea trei. Dar toate astea ce spun despre arta mea sau a altora? Clasamentele şi banii vorbesc mai mult despre recepţia lucrării, nu despre lucrare. Ambiţia mea nu ţine de locul pe care-l ocup în rubrica mondenă sau de zerourile din preţ.

În ţară se vând deja, cu mult succes, în licitaţii, lucrări ale unor artişti ca Luchian, Grigorescu sau Andreescu, care, altminteri, nu au deloc cotă pe piata internaţională, pentru că astfel de lucrări nu circulă. Cum ar trebui să arate acest sistem, la modul ideal? Legea nu e grozavă dar nici salbaticie totală nu e bună. O ţară civilizată lasă să-i circule valorile, dar circulaţia se face în anumiţi parametri. Oriunde în lume statul are drept de preemţiune. Mereu vezi la Tate Modern o poză cu o lucrare pe care muzeul vrea s-o cumpere de pe piaţă şi, neavând destui bani, roagă publicul pentru donaţii. Problema peste tot este că muzeele publice nu au destui bani şi nici viteza necesară să cumpere tot ce este important sau ar vrea. În alte părţi există conştiinţă şi oamenii cu bani ajută instituţiile. De ce? Pentru că în muzeu lucrarea de artă e publică şi acasă la milardar nu. Regimul Năstase vroia să cloneze "Colana Infinitului" şi s-o doneze Băncii Mondiale.

Dacă mâine am avea voie să vindem Andreescu şi ne apucăm să aruncăm cu tablouri în licitaţii, n-am făcut nimic. Cota unui artist se face greu şi cu cu grijă. Vrei ca "tezaurul" tău să aibă valoare, trebuie să-l arăţi, să-l circuli. Nu prosteşte, ci cu cap şi seriozitate. Cum poţi face interesant un artist care nu e genial, de care nu a auzit nimeni şi care are "confraţi" europeni mult mai celebri şi care ocupă cu totul piaţa şi locurile pe perete? Probabil recreându-i contextul, poate expunânu-l împreună cu artiştii celebri din aceeaşi familie estetică şi conceptuală?

Cu siguranţă arătându-l în locuri presitigioase, care dau garanţia calităţii (una e un muzeu dintr-un oraş mediocru din Portugalia şi alta un muzeu parizian de primă mână. Să ne înţelegem, şi muzeul din Portugalia poate fi ok dar nu în cazul despre care vorbim acum). Poate făcând simpozioane internaţionale la care să aduci specialiştii mondiali în epocă şi pe stilul de care vorbim. Sau toate astea împreună făcute temeinic, logic şi fără odihnă.

Dacă faci expoziţii superficiale cu, să spunem, Tonitza, poţi să-i cobori la un sfert din cât merită… Faptul că în 20 de ani nu s-au făcut în România expoziţii, proiecte şi albume serioase cu cei consideraţi icoanele artei româneşti spune multe despre cât ne preţuim pe noi înşine.

Un exemplu primim din film, filmele "noului val" au readus atenţia pe filmele anilor ‘70 sau '80, "reinventându-le"… Unul din cele mai deştepte proiecte de artă (şi politică culturală) este "DadaEast românii de la Cabaret Voltaire", proiect conceput de o echipă elveţiană (Adrian Notz) care a refăcut Cabaret Voltaire la Zurich şi, asistat ulterior de poloneza Zofia Machnicka, au facut o expoziţie-dezbatere cu o aripă în dadaismul clasic, valori consacrate mondiale (Tazara, Ianco, Brauner), şi alta cu artişti contemporani (Mircea Cantor, Cipri Muresan, Lia Perjovschi).

Expoziţia se plimbă de trei ani de la Zurich la Sibiu, Praga, LIlle, Varsovia şi, de fiecare dată, atrage un mare interes şi o mixtură de public.

Vorbeaţi despre felul în care câştigurile, sau perspectiva câştigurilor, influenţează actul artistic. Replica celorlalţi este că şi clasicii făceau industrie. E o simplă scuză? Pictaţi pe ziduri…dar expuneţi la MoMa… Câştigurile, sau perspecitva lor, influenţează orice, de la cât costă un om (fotbalist, pensionar), la cât costă o maşină, un celular sau o vacanţă în Cipru. Cu arta este la fel. La un moment dat, cererea creează industrie (atelierul lui Rubens sau a lui Olafur Elyasson, nu-i mare diferenţă). Andy Warhol a făcut un proiect artistic din asta, Dali îşi vindea semnatura. Nu mai conta ce este pe foaia de hârtie din moment ce era semnată de Picasso.

Arta contemporană s-a aflat în epoca reproducerii mecanice şi acum este într-un delir digital, unde definiţia originalului este confuză. Trăim cu toţii în societatea spectacolului. Conţinutul pare că nu mai contează, dacă îl comunici cu talent. Spun "pare" pentru că, până la urmă, indiferent de mode şi oportunităţi de moment, adevărul conţinut în lucrarea de artă e singurul care rămâne.

LANSARE

Volumul "20/22 Douăzeci de ani de texte" este cel de-al doilea volum semnat de Dan Perjovschi, după ce în anul 2000 a publicat, la Editura Nemira, volumul "Vis-à-vis", o prima culegere de articole.

Volumul a fost lansat aseară, la Bucureşti, în prezenţa autorului şi a invitaţilor acestuia, printre care Horia Roman Patapievici, Rodica Palade şi Daria Ghiu.