Un bărbat bine, cuceritor şi tobă de carte. Trăieşte în cap cu toată literatura lumii, dar mai ales cu cea din România. Ştie atât de multe lucruri şi a cunoscut pe toată lumea încât nu ar fi de mirare dacă ai afla că Titu Maiorescu sau Caragiale i-ar fi datori cu un pachet de țigări, de exemplu. Conduce una dintre cele mai importante reviste literare din România şi este “doctorul” oricărei cărţi care apare.

- EVZ: Cam câte pagini ați citit în viața asta? Când mai mult, când mai puțin?

- Dan Cristea: Dacă ești bun la literatură, nu înseamnă că ești bun și la aritmetică, la matematică. Dimpotrivă. E și cazul meu. Mi-e greu, așadar, să calculez. Probabil câteva mii. Dar fondul problemei e altul: nu e atât de important cât citești (se știe că autodidacții sunt, în genere, mari cititori!), ci cum citești și ce. Gogol, de pildă, în “Suflete moarte” are un personaj, Petrușka, pasionat, deși servitor, după citit. Citește de rupe, adică silabisește, dar nu pricepe nimic. Se presupune că un critic literar, care e un cititor profesionist, citește foarte multe cărți, prin însăși natura profesiei. Este și nu este așa. Lectura în stil hei-rupist și orientată doar pe cărți noi îl poate împiedica pe cronicar să mediteze la ce citește. Și i-ar strica, într-un fel, și gustul. E astfel bine ca un cronicar literar să îmbine cititul “noutăților”, al actualității cu revenirea, din când în când, la marii clasici ai literaturii române și universale. Altfel spus, cititul cu recititul.

- De unde sunteți, cum ați început, cum ați debutat?

- Sunt bucureștean getbeget, părinții mei au devenit bucureșteni prin adopție, chiar și un bunic procedase la fel. M-am născut în timpul războiului, în 1942, pe o străduță care dă în Drumul Sării, am copilărit în mahalale, la casă cu curte, în Ghencea și Rahova, ne-am mutat la blocurile din Ferentari 72 atunci când s-au construit, la începutul anilor ’50. M-am lovit, copil fiind, de toate mizeriile vieții de după război și de după instalarea comuniștilot la putere. Din fericire, n-am avut rude apropiate trimise politic la pușcărie. Primele două clase de școală le-am făcut la Liceul Matei Basarab, apoi m-am mutat la școli de cartier. Am avut însă învățători și profesori buni. Pe vremea aceea profesorii și profesoarele erau domni și doamne. “Țoapele” au pătruns în învățământ mult mai târziu. Am auzit prima oară de marele poet Ion Barbu, care era și un mare matematician, de la profesoara de matematică, prin clasa a cincea. Acum, cred c-ar fi aproape imposibil. Liceul l-am făcut la “Lazăr”, lângă Cișmigiu, și n-a fost nici pe departe, ca-n Bacovia, “liceu, cimitir al tinereților mele”. N-aș putea să-l uit, de pildă, pe Aurel Iordănescu, profesorul de istorie și un admirabil cărturar, care a influențat, în studiu și în orientare umanistă, pe nu puțini dintre elevii săi. Cum e și normal (și cum ar trebui să fie ca regulă) pregătirea liceală a fost mai solidă decât cea din facultate, care e mai mult orientativă. Creează ”forme”, altfel spus. Traseul, mai departe, a fost așa cum se aștepta de la un elev bun. Am intrat la Facultatea de filologie a Universității din București (“Literele” de mai târziu) în 1960 și am terminat- o în 1965. Printr-un concurs favorabil de împrejurări am debutat, student fiind, în 1964, în revista “Contemporanul”, cu o recenzie (cred că la un poet oarecare al vremii, pierdut pe drum între timp) la o rubrică nou înființată, “Vitrina cu cărți”. Ne chemase acolo, să colaborăm, pe mai mulți studenți, George Ivașcu, redactorulșef al revistei și profesorul nostru de literatură română contemporană. Dar despre Ivașcu, ca profesor, ceva mai încolo. Mai întâi trebuie să spun c-am fost foarte mândru vâzându-mi numele în revistă. Am rămas cu această “palpitație de inimă” naivă și acum. Vederea numelui meu pe o carte sau într-o revistă recunosc că mă emoționează. Emoțiile însă sunt cele care, printre altele, îl fac pe un om (altfel, ființă cumsecade!) să se dedice scrisului. În orice caz, numele meu, chiar în josul unei rubricuțe pierdute se afla într-o revistă (cea mai prestigioasă în acei ani) unde publicau Arghezi, G. Călinescu. Geo Bogza. Gândindu-mă la momentul debutului în revistă de atunci, realizez că mulți dintre cei care mi-au fost alături au dispărut pe drum. Fie că n-au perseverat, fie că, din nefericire, s-au stins din viață de tineri. În vremurile noastre, spre deosebire de cele ale romantismului, practica literaturii cere, printre altele. o anumită “endurance”, ca în sporturile dure, precum ciclismul. Și o șansă de ani mai mulți de viață.

- Ați avut șansa unor profesori legendari în facultate, cine v-a marcat? Vă rog povestiți-ne ceva de atunci.

- Anii de facultate au fost așa-și-așa, nu m-au dezamăgit teribil, dar nici nu m-au entuziasmat. Profesorii legendari, G. Călinescu sau Tudor Vianu, nu mai predau sau predau foarte puțin. Pe G. Călinescu l-am prins la cursurile “libere”, despre Creangă, pe care le ținea în amfitetarul “Odobescu”, de la parterul facultății. Mulțimea care venea să-l asculte era impresionantă. Și avea și de ce să vină, să suporte căldura din sală și aglomerația. Dincolo de “conținut”, era un spectacol în toată regula. Spirit histrionic, Călinescu era și un mare actor, folosind toate resursele: voce (cu incredibile urcări și coborâri), gesturi, mimică. Mi-a trebuit ceva efort, în ani, să-mi “curăț” felul de a scrie de stilul călinescian, atât de seducător și aflat în vogă la mulți tineri condeieri din perioada respectivă. O pată de culoare a reprezentat-o Al. Piru, spirit dotat cu umor și causticitate, un adevărat “computer” în ce privește informația literară.

„Aș debuta cu cea de-a doua carte a mea”

- Debutul în volum a fost acum 40 de ani. Ați scris ce doreați despre poezia de atunci?

- Am debutat editorial, la “Cartea Românească”, în 1974 (peste ani și ani aveam să ajung și directorul acestei prestigioase edituri). Volumul de debut se cheamă “Un an de poezie”, pentru că strânge cronicile mele, publicate în principal în „România literară”, la volumele de versuri apărute pe perioada unui an (1971-1972). Nu mă dezic de această carte (în fond orice carte este ca un copil pentru autorul ei), dar dacă aș putea da anii înapoi aș debuta cu cea de-a doua carte a mea.

- Ce cuprinde a doua carte a dumneavoastră?

- „Arcadia imaginară”, din 1977, care cuprinde, în majoritate, eseuri și articole despre clasici (Odobescu, Caragiale, Ion Ghica, Duiliu Zamfirescu, Bolintineanu, Sadoveanu, Iorga). După apariția volumului, Noica, pe care nu-l cunoșteam, mi-a trimis o mică epistolă care m-a uimit, vorbind de bine despre carte și sugerând, în același timp, că ar fi fost mai potrivit să folosesc titlul de „Arcadia reală”. Oricum este o carte la care țin mult și ceva vreme am crezut că nu voi putea depăși stilul în care am scris-o.Vorbim însă, cum se vede, despre ani (1971, 1972, 1974, 1977) în care se mai simțea „briza” liberalizării amintite. Cenzura s-a manifestat încet, încet, mai târziu, și am rezimțit-o din plin, după 1980, chiar la revista la care lucram, „Luceafărul”, devenită în acea perioadă un port-drapel al protocronismului și al naționalismului-ceaușist. Tot după ani și ani, în 2008, am ajuns să fiu directorul revistei. I-am schimbat titlul în „Luceafărul de dimineață” și nu-mi pare rău.

- Ați luat premiul US în anul 1980. Cred că a fost destul de greu. Trăiau mulți scriitori importanți și agreați. Cum ați reușit, i-ați și menajat?

- În anul 1980, când am luat Premiul de critică al Uniunii Scriitorilor pentru volumul „Faptul de a scrie” nu mai eram în nici un fel chiar un „tânăr critic”. Lucram de ani buni la revistele literare, ținusem rubrica de „Cronică literară” și publicasem la majoritatea revistelor de gen. Eram, de altfel, la al treilea volum de critică și istorie literară. Primisem tocmai atunci, după multe și penibile insistențe, pașaportul pentru străinătate, doar pentru Grecia și nu și pentru Statele Unite, așa cum cerusem. Cu spiritul datoriei în față, m-am dus în birou la președintele Uniunii, D.R. Popescu, să întreb ce să fac, să plec sau să amân puțin plecarea până la premii. Uimit probabil de atâta „naivitate” (ca să mă exprim eufemistic), D. R. Popescu n-a deschis gura, dar a făcut, pe mutește, gesturile unei păsări care își ia zborul. În decembrie 1984, înainte de Crăciun, mi-am luat într-adevăr zborul, într-un exil la care nu mă gândisem și care a durat până în 1992, când m-am întors definitiv în țară. Luna decembrie am petrecut-o toată în Grecia, ca să obțin viza pentru America. Era pentru prima oară când puneam piciorul într- o țară capitalistă. A fost deopotrivă fascinant și trist. Toate demersurile pentru obținerea vizei - și n-au fost puține - au fost făcute de soția mea, Ioanna Deligiorgis, grecoaică și cetățean american, profesor atunci la Universitatea din Iowa. Fără ea, bineînțeles că n-aș fi reușit.

„M-am dus din nou la «școală», la 42 de ani”

- Ați avut un episod în Statele Unite. Cum a fost?

- Despre anii în care am stat în America, în Iowa City din statul Iowa, aș putea povesti zile întregi. Ei reprezintă multe lucruri: o aventură, în primul rând aventura amară a exilului, dar și o experiență transformatoare. Am început, într-un fel, o viață nouă. O nouă viață de familie, o nouă viață în cariera mea, o nouă viață întrun alt peisaj, într-o altă limbă, printre alți oameni, în alt mediu, în alte habitudini și în alte mentalități.

- Cum v-ați adaptat acolo? - M-am dus din nou la „școală”, la 42 de ani, fiind admis în programul de doctorat al universității, la literatură comparată. Programul de doctorat e, din multe puncte de vedere, un program infernal, solicitant la maximum. Pentru mine a fost bine pentru că nu mi-a lăsat prea mult timp să mă gândesc la problemele exilului. Plecarea din țară era, până la schimbările din ’89, o plecare definitivă. Nici gând să te mai întorci vreodată, poate că în altă viață. Mi-am luat doctoratul (Ph.D), în 1992, cu o lucrare care să reflecte, comparatist, studiile de bază făcute, literatură americană, teorie literară și literatură franceză. E intitulată „The Autobiographies of Benjamin Franklin, Henry Adams and Michel Leiris”. Am publicat- o în engleză, în 1996, și-am republicat-o, rescrisă în română, în 1999, la „Cartea Românească”. America mai înseamnă, pe lângă altele, și vise. Și acum mai visez lanurile de porumb, înalte, cum zice Sadoveanu, cât cal și călăreț, pădurile cu frunză roșie din toamnă, veverițele cenușii și cardinalii multicolorați, preeria pe care cântă iarba, apusurile de soare imense, inflamând tot orizontul.

- Conduceți revista Luceafărul? Se vede cu ochiul liber că presa literară de la noi se zbate la secția de reanimare. Ce sanse îi acordați?

- Prietene Horia Tabacu, tocmai mă simțeam bine evocând America, de ce vrei să mă întristezi vorbind despre revistele literare? Ele se târăsc, de la o zi la alta, iar șansa lor de a se schimba situația în bine depinde de șansa de a avea într-adevăr guvernanți care să se gândească serios la cultură și la educație. Cu miniștri semi-analfabeți nu se poate face nimic.

- Ultimul dumneavoastră volum,”Citind cărțile de azi”, apărut chiar în luna iulie, reunește cronici la cele mai importante volume din ultimii ani. Sunt sigur că acest volum se va studia în școli și facultăți. Avem atâția scriitori importanți, care încă trăiesc și parcă nu îi vedem. De ce?

- Vrei să mă flatezi evocând situații ideale sau imaginare. Nimeni nu mai citește nimic sau, haide, să fim clemenți!, au rămas foarte puțini cei care citesc, nu critică ori studii literare, dar literatură în genere, ficțiune și poezie. Sper să mă citească unii colegi, măcar aceia despre care am scris comentarii. În fine, scriitori în România, ca și alți oameni de valoare, sunt doar cei care se văd la televizor. Ne ajunge să-i numărăm pe degetele unei mâini.

- Ce cărți preferați din toata literatura română?

- Îmi place să mă reîntorc la „clasici” (Eminescu, Blaga, Ion Barbu, Blaga, Caragiale) despre care mi-am și propus să scriu în timpul ce vine, poate chiar anul viitor, după ce voi termina cartea la care lucrez acum. Asta nu înseamnă că n-am și preferințe apăsate printre autorii din actualitate.