Nu mai este de mult ceva nou, surprinzător, de spus despre Bucureşti.
Fie în bine, fie în rău. De-o parte oraşul plăcerilor, al grădinilor şi bisericilor, cu femei frumoase, chefuri fabuloase, contraste seducătoare, rafinamente orientale şi elanuri occidentale. De cealaltă parte, colcăiala mahalalei, netrebnicia administrativă, domnia bunului plac şi a fărădelegii, mârlănia, improvizaţia eternă, psihologia de şatră. Idilizat, patriarhal, binecuvântat balcanic, livrat esenţial hedonismului, anomiei şi senzualismului levantin sau, dimpotrivă, diabolizat, citit exclusiv în termenii patologiei sociale, dispreţuit, isteric şi hărtănit până la groteasca destrămare a ţesutului urban, Bucureştiul este - cu o vorbă a lui Andrei Pleşu - „un oraş neiubit“. Paseiştii trăiesc doar cu fantasmele vechilor armonii senzoriale, pesimiştii i-au decretat de mult dispariţia, se aşteaptă marele seism devastator, iar tranziţia ne-a adus prăpădul arhitectonic, kitschul, haosul, sufocarea.
Dan C. Mihăilescu, critic literar: "Idilizat, patriarhal, binecuvântat balcanic, livrat esenţial hedonismului, anomiei şi senzualismului levantin sau, dimpotrivă, diabolizat (...) Bucureştiul este - cu o vorbă a lui Andrei Pleşu - «un oraş neiubit»."
Şi totuşi, în resemnarea (şi dezmăţarea) generală mai există încă energii bătăioase, care nu se sfiesc să se ia la trântă cu balaurii deciziilor pustiitoare, făcând deopotrivă operă de recuperare, conştientizare, bună provocare şi exorcizare a acestei nenorocite frenezii distructive care, din nefericire, ne caracterizează nu de azi, de ieri.
O astfel de energie s-a revelat a fi, publicistic, în ultimii ani, Andrei Pippidi (alături de Nicolae Şt. Noica, mă grăbesc să adaug, fostul ministru al MLPAT păstorind o serie de iniţiative civic-editoriale admirabile în egală măsură din perspectiva trecutului şi prezentului Bucureştilor). Rubrica sa „SOS Bucureşti“ din „Dilema veche“ este o încântare pentru iubitorii fostului oraş mathein, chiar dacă în majoritatea cazurilor dezvăluie orori arhitecturale, atentate la patrimoniu, distrugeri, mutilări, triste reverii stradale. Textele apărute acolo din august 2006 până în ianuarie 2008 sunt reunite acum în volum: „Case şi oameni din Bucureşti“, la Humanitas. Fiind vorba de „SOS“, articolele au într-adevăr statutul, obiectivele şi stilistica urgenţei. Autorul nu ţine să încânte, ci să atenţioneze. Nu literarul, descripţia dulce-păstoasă, ci istoricul aspru deţine accentul.
Case şi oameni, istorii şi destine. Rând pe rând te sufoci de neputinţă în faţa ruinelor sau te bucuri, rar, în faţa excepţiilor bine renovate (ca de pildă casa N. D. Xenopol, str. Arcului 7, arh. Ştefan Bortnowski, casa Miclescu, pe Dionisie Lupu 33, arh. Şerban Sturdza). Vila lui Max Auschnitt de pe Bd. Aviatorilor, în care a locuit şi Petru Groza, apoi casă de oaspeţi a PCR, Ambasada Argentinei, acum casa Becali. Fosta casă Arion (Bd. Lascăr Catargiu 15), cumpărată de acelaşi Auschnitt, dată scriitorimii şi apoi Ambasadei Libiei. Schitu Măgureanu 19 (arh. Horia Creangă, unde în ianuarie 1946 s-au întâlnit Iuliu Maniu cu Harriman şi Archibald Clark Kerr). Dorobanţi 34 (fosta Ambasadă a Iugoslaviei), casa Rapino (Alexandru Ghica, frate cu Dimitrie şi monseniorul Vladimir), casa Aurelian (acum Liceul Francez), casa Zlatko (Hristo Botev colţ cu Theodor Ştefănescu) lăsată să se macine în mizerie şi incendiată („ce se întâmplă acum, aici, s-a petrecut în Franţa după Revoluţie“, v. detalii la p. 45). Ansamblul „compromis şi incoerent“ al Pieţei Victoriei. Casa Holban, pe str. Nicolae Filipescu 32, unde a fost găzduit generalul prinţ Obolenski, cu uriaşa sobă de Meissen („în teribila iarnă 1984-’85, doamna Clementina Holban îşi punea cojoc şi se ducea în pivniţă să taie cu toporul mobila de sufragerie cu care avea să încălzească soba“). Casele Hagi Theodoraki, C. Istrati, Spiru Haret, Pantazi Ghica, Dinu Lipatti, Assan, Eugeniu Carada. Casa lui N. Petraşcu din Mendeleev colţ cu Piaţa Romană. Cazul Povernei 9 (casa Theodor Rosetti), Piaţa Charles de Gaulle (fostă Hitler, Roosevelt şi Stalin!), suta de copaci tăiaţi cu încuviinţarea Sulfinei Barbu, avizele lui Ştefan Damian („un Schwarzenegger demolator al caselor vechi din Bucureşti“), Calea Moşilor 134-136, Calea Victoriei 129 şi prinţesa Zoe Bagration, casa pictorului Luchian (iniţial dăruită de Marghiloman unei graţioase doamne Turbure), „dosarul Cathedral Plaza“...
Legea locului, legea prafului.
Recomandările noastre
