Astăzi, beția de cuvinte nu mai înseamnă – cum o fi însemnat acum un veac și jumătate – o indigestă abundență de cuvinte aruncată publicului de diverși impostori sau închipuiți care nu cunosc înțelesul prea multelor vorbe, o cascadă lexicală amețitoare și fără sens. Astăzi, beția de cuvinte înseamnă incapacitatea cuiva (adesea a doi, trei, cinci interlocutori) de a continua coerent o discuție. Limba lovită de absurd – asta este beția de cuvinte de azi. Autorul „Contradicției lui Maiorescu” își amintea că, odată, G Călinescu comenta teatrul lui Ionesco și ar fi formulat rețeta acestui teatru astfel: „Cînd cineva îți spune te iubesc și tu răspunzi șapte, Universul se destramă”. Universul limbii române este praf și pulbere de mulți ani. Prăbușirea lui nu a răsunat în urechile nimănui.

De mulți ani, poate că din momentul în care am înțeles că limba română a murit și i-a luat locul o zombie, toate momentele patriotice ale românilor îmi produc stări contradictorii. Pe de o parte, simbolistica lor mă face să mă simt bine și îmi generează pornirea de a sărbători cu compatrioții, împreună, dacă e ceva de sărbătorit. Pe de altă parte, tovărășiile la care mă obligă patriotismul mă deprimă și mă alungă. Să fiu mai precis: chiar simt, cu o tonică solemnitate, măreția Centenarului, de pildă. Conservatorului care sînt, acest simțâmînt îi place. Nu cred că România a fost vreodată într-o formă mai bună decît în acel sfîrșit de 1918, cu oameni mai buni la cîrmă și cu moravuri mai sănătoase în popor. Așadar, sînt unul dintre cei care susțin că 1 Decembrie trebuie să rămînă Zi Națională pentru simplul motiv că orice altă propunere evocă momente istorice cu mult sub magnitudinea Marii Uniri. În termenii lui Zweig, dintre puținele clipe astrale ale României, 1 Decembrie 1918 a fost cea mai strălucitoare. Pe de altă parte, cînd mă gîndesc cu ce ipochimene m-a condamnat Dumnezeu să fiu și conațional și contemporan, cu cine sînt sortit să dănțui hora Unirii, mă apucă lehamitea.

 Aparțin aceleiași națiuni și împart același timp cu inși pe care nu doar că îi disprețuiesc, dar îi detest cu vigoare, cu oameni care îmi provoacă scîrbă, cu indivizi de care totul, absolut totul, mă desparte violent. Lehamitea de România, cîtă e și cînd e, o poate mărturisi oricine a simțit-o vreodată, nu e nimic altceva decît lehamite de români.

Unii români nu-i plac pe alții ca ei pentru că sînt proști sau leneși sau hoți sau fuduli sau mai știu eu cum. Pentru că votează cum votează și trăiesc cum trăiesc. Pentru că nu înțeleg nimic și sînt siguri că înțeleg totul. Pentru că sînt fricoși și apatici. În ceea ce mă privește, cînd mi se întîmplă să-mi detest compatrioții, îi detest pentru ceea ce fac limbii române.

Și dacă aveți și dumneavoastră acest gen de sentiment cînd și cînd, vă sugerez o rețetă personală de supraviețuire. Mica mea terapie constă în faptul că, de cîte ori mă izbește în plex cîte un manelist, politician sau „analist”, cîte un „om de televiziune” sau cîte o țoapă, mă reped și citesc, la întîmplare, fragmente din „Cuvînt împreună despre rostirea românească”, cartea lui Constantin Noica din 1987. Eu am în bibliotecă ediția din 2011, de la Humanitas. Există mulți oameni și multe fapte care merită recunoștința nației. Dar există un singur mare mister care copleșește totul: limba română. De ce mister? Pentru că e de mirare cum de mai rezistă, cum de mai poate fi atît de vie și de creativă, cu asemenea vorbitori. Ucisă de zombie, limba română s-a refugiat în cetatea inexpugnabilă a paginilor marilor noștri scriitori. Doar la autori precum Noica mai poți găsi limba română vie și frumoasă. Această splendidă carte a lui Noica este, de fapt, un omagiu delicat și inteligent adus limbii române. Dintre cei vii, doar limba română ce se adăpostește în marile cărți ale culturii române merită omagiul țării.

Pentru unii, această carte este despre filozofie și filozofare. În fine, poate fi și așa, dar pentru mine este o carte despre ceea ce și anunță titlul că este: despre limba română. Este o carte admirabilă, una dintre cele care se cer a fi citite tot timpul. E una dintre acele cărți care pot fi începute de oriunde și lăsate din mînă oricînd, pot fi reluate după un timp fie de unde a fost lăsată, fie din altă parte, și folosul cititorului atît de indisciplinat este egal cu al oricui care o citește, cuminte și atent, de la început la sfîrșit, cu creionul în mînă. Este, din acest punct de vedere, o carte perfectă.

Filozofii s-au îndeletnicit de cînd se știu cu scormonitul limbilor. Nu trăirea a fost materia lor primă, ci vorbirea; nu viața, ci limba i-a tentat cel mai mult pe iubitorii de înțelepciune; nu pulsația inimii, ci discursul – asta au căutat, mai ales, filozofii. În măsura în care vorbirea exprimă trăire și, cum se știe, cele două nu pot fi lesne despărțite, sigur că reflecția a țintit, mereu, în ultim plan, existența.

Singurul vehicul al gîndului e limba și gîndul nu are alt trup decît cuvîntul – așadar limba este materia esențială a filozofării. Cuvintele descompuse și recompuse, clasificate și măsurate, disecate etimologic, semantic ori logic de un maestru precum Noica, oferă spiritului un spectacol fascinant, precum separațiunile și recompunerile alchimice. Sub mîna de Prospero a lui Noica, cuvintele devin magice și încep să ni se arate, cum zice autorul, drept depozite ale unei memorii uitate.

Sigur că Noica face filozofie aici, dar face filozofie salutară. Aducînd rezultatele multor studii lingivstice în planul trăirii, punînd în lumină corelația dintre rostire și trăire, scriind cu atîta dragoste pentru limba română, Noica face, cu această carte, cel mai frumos serviciu pe care un intelectual român îl poate face țării sale. Texte despre „sinele și sinea”, despre negațiile limbii române, despre rost și rostire, despre „se cade„ și „nu se cade„, despre minte și smintire, despre prefixul „răs-”, dar și cele despre Cantemir, Eminescu și Brâncuși ori cele în care Noica explică legătura directă dintre limbă și estetica artelor vizuale (tradițional socotite non-verbale), alcătuiesc această carte binecuvîntată.

Numai după ce citești „Cuvînt împreună pentru rostirea românească” pricepi de ce prețuirea limbii este un act patriotic, ba chiar cel mai profund act patriotic cu putință. Pentru că în măsura în care există pe lume ființa națională, ea în limbă este pe de-a întregul. Și de aceea rostirea trebuie să fie împreună, căci limba aceasta este, vorba lui Noica, „o nesfîrșită sărbătoare a gîndului.”

 

Te-ar putea interesa și: