Dragi cititori, această pagină vă este dedicată în fiecare sâmbătă. Am vrea să cuprindă cât mai multe semnale de la dumneavoastră, de aceea vă rog să ne trimiteți texte scurte, despre lucruri de interes public, lucruri care vă frământă și cărora nu le-ați găsit rezolvare. Așteptăm scrisorile dumneavoastră pe adresa: Evenimentul zilei, Romexpo Intrarea B, pavilionul G4, Bd. Mărăști, nr. 65-67, sect. 1, București. Vă mulțumesc pentru că ne sunteți aproape! Să aveți o săptămână minunată! Simona Ionescu, redactor șef

Scrisoare de susținere pentru dr. Gheorghe Burnei

Distinsă redacție, o să încerc, chiar îndrăznesc să vă scriu despre cazul meu. Subsemnata B.O., acum în vârstă de 67 de ani, m-am născut cu un picioruș mai scurt și cu un ușor rahitism. Cucoana Moașă a fost atât de vigilentă și precaută încât a făcut tot posibilul să mă doftoricească – o mică minune. Pe măsură ce creșteam, mersul era greoi din ce în ce. Am fost nevoită să lipsesc chiar din clasa a I-a, ceea ce, ulterior s-a simțit povara și în unele materii-spre rușinea mea.

N-aș putea să spun că am rămas „debilă mintal”, dar cu unele lacune, da. Am avut regrete, am suferit, unele s-au cicatrizat, altele mă mai chinuiesc. Într-un fel sau altul există și puterea divină de a trece și demn prin viață și, în special, când pe lumea aceasta s-au născut și alte persoane demne să construiască, să repare, să modeleze, să facă tot posibilul a ne readuce din nou la: a fi un om normal. E doctorul cu multă carte, cu dăruire dumnezeiască, iar noi ne batem joc „noi între noi, oamenii”!

Dragi prieteni, în privința mareului profesor, doctor Gheorghe Burnei! O asemenea valoare inestimabilă, câștigată cu mari sacrificii, aplec fruntea în fața domniei sale cu emoție.

Încă de la prima veste - bombă – m-a șocat. L-am asemănat cu exemplarul și minunatul prof. Dr. Niculescu Neculai, cel care m-a operat împreună cu dr. pediatru Botez Mihai. Cum să uiți și să nu asemeni și după atâția ani? Voi anexa un material ce-l pregătisem să-l trimit la Colegiul medicilor. Încă din 2009, toate aceste nemulțumiri... și nu sunt unica.

Dacă și în secolul XXI mai există orgolii, ură și dispreț, atunci, în anii din 1950...După cum o să observați.

Copilul, în general, afectat sau lovit de un destin aparte rămâne cu timpul cu acele amintiri bine conservate, se mai ține cont și de însemnătate – cazul meu. Și revin să mai dăruiesc din sufletul meu un adevăr fără margini.

Întotdeauna am considerat că adevăratul chirurg de orice natură face în așa fel ca totul să fie o reușită. Oare cum s-ar crede că nu-l macină ceva atunci când se poate ivi și în timpul operației – ceva imprevizibil – musai îl determină să facă și o altă schimbare, exact cum și în cazul meu s-a întâmplat. După șase luni, o altă operație peste prima intervenție – din nou suspensie la greutate mai mare de prelungire a piciorușului, urmat de un fel de cui înfipt, apoi, din nou în ghips încă o lună. La șapte luni fără și pe bază de raze ultraviolete, masaje, gimnastică, recuparare tot în spital. Condițiile pe atunci erau grele, însă oamenii erau vrednici și dăruitori, cinstiți, credincioși, de condiție. Ca să fim obiectivi, românul nu este atât de periculos cât s-ar crede...

Acest mesaj pe care vi-l dăruiesc mă frământă de câteva zile. Să vă scriu, să nu vă scriu! Și cum Evenimentul zilei mă scoate la plimbare că știe ce face și mă bucur. Cu respect, Otilia Bogdan

Evenimentul zilei nu își asumă responsabilitatea pentru conținutul scrisorilor primite de la cititori