Pe 4 martie se împlinesc 41 de ani de la cea mai mare catastrofă naturală din istoria recentă a României. 7,2 grade pe scara Richter, 1578 de morți, zeci de mii de răniți, pagube materiale greu de estimat chiar și după atâția ani și o națiune care tresare și acum când aude cuvântul ”Cutremur”.

Credeam că s-a spus totul despre acele zile din 1977, dar, căutând pe o arhivă de internet foarte bună, blogul ”Arheologie TV”, https://tvarheolog.wordpress.com/ , am dat peste un lucru senzațional: cum era descrisă în revista ”Luminița” prima zi de școală după cutremur, 8 martie 1977. E hidos! Uitasem cât de mult pătrunsese propaganda comunistă până în cele mai mărunte și intime zone ale societății. Aici limba de lemn îngreunată de lozincile obligatorii ale vremii atinge ultimul bastion al naivității, copilăria.

Cum s-au unit în moarte trei familii de literați: Gafița, Baconsky și Porumbacu - Petroveanu

Înainte de a vă reproduce câteva fragmente – întreaga revistă era un afiș proletcultist – trebuie să știți ce erau pionerii. Înregimentarea începea din grădiniță, unde copiii deveneau ”șoimii patriei”, elevii de școală erau ”ridicați” la ”pioneri”. Urmau uteciștii și apoi – cei mai ”merituoși”, după criteriile vremurilor – unii aveau să devină membri ai PCR.

Înregistrare HORROR a marelui CUTREMUR din 1977. Nu toată lumea poate asculta asta

”Luminița” – care a apărut neîntrerupt din 1953 până-n 1989 – era revista dedicată pionerilor. Chiar cu un an înainte de numărul din martie 1977, Nicolae Ceaușescu a criticat revista că nu se înscrie cu destul elan în munca de construcție a ”omului nou”, unul dintre conceptele perioadei. La sfârșitul lui 1977, în octombrie, Ceaușescu avea să critice din nou conținutul revistei. Publicația avea – totuși – o pagină de benzi desenate, ultima, și pentru ea erau destui copii care-și trăgeau părinții de mânecă, rugându-i să o cumpere. ”Luminița” era destinată elevilor de gimnaziu, pentru cei mai mici era ”Arici Pogonici”, iar pentru școlari care pășeau spre adolescență se tipărea ”Cutezătorii”.

DULCE ŞI AMAR. Coincidenţe stranii în ziua marelui cutremur

 

În reportajul despre prima zi de școală după tragedie apar ideile care stăpâneau toate publicațiile acelei săptămâni: țara se reclădește sub îndrumarea secretarului general al PCR și orice muncă de salvare se face la imboldul său. Pozele cu care mi-am ilustrat acest material o dovedesc. Ele sunt o mărturie cruntă despre cum orice eveniment, tragic sau fericit, poate deveni element de propagandă. E de ajuns să ai o mână de guri care știu să mânuie limbile de lemn și, din păcate, aici România a stat mereu bine.

Iată textul de pe paginile 2 și 3 din numărul revistei ”Luminița”, din martie 1977. Menționez că l-am cules singur, după o poză, și a fost un exercițiu bun ca să văd dacă mai știu să scriu cu ”î-ul” din ”i” și toate celelalte trăsături ale vremii.

Articolul se intitula ”Eroism și omenie, spirit de înaltă dăruire și responsabilitate”. E doar o parte din text, de aici încolo până și subtitlurile îi aparțin autoruluii, al cărui nume nu-l dau. Nu e vreo celebritate, azi am auzit prima oară de el și nu făcea decât să se conformeze unor ordine care acopereau orice domeniu:

În noaptea lui 4 martie, în zilele care au urmat, douăzeci și unu de milioane de oameni au adunat, într-un singur front de luptă, supremele calități ale poporului nostru: eroismul, omenia, devotamentul, dragostea. Și peste tot glasul de îmbărbătare al partidului, al secretarului său general, stă în puterea noastră! La chemarea partidului, a tovarășului Nicolae Ceaușescu, oamenii muncii și-au înzecit eforturile muncind cu abnegație și dăruire pentru salvarea vieților omenești din blocurile avariate, pentru înlăturarea urmelor seismului, pentru punerea în funcție, la capacitatea integrală a întreprinderilor care au avut de suferit.

În aceste zile, tineretul patriei s-a dovedit a fi la înălțimea încrederii pe care i-o acordă partidul, a fost, ca întotdeauna, la datorie, dovedind spirit de sacrificiu, devotament față de patrie, o atitudine revoluționară, de înțelegere a marilor răspunderi ce-i revin. Ostași, studenți, elevi, tineri din formațiunile gărzilor patriotice n-au precupețit nimic pentru a-și pune elanul și puterea de muncă în slujba țării.

Momentele grele prin care a trecut poporul nostru au pus încă o dată în evidență minunatele calități ale oamenilor acestei țări care sînt hotărîți să meargă cu consecvență, fără a se speria de greutăți, pe calea făuririi unei Românii prospere și înfloritoare. Niciodată și nimic nu poate înfrînge această voință, această hotărîre!

Odată cu viața care a intrat pe făgașul ei firesc au reînceput cursurile școlare.

 

Cu flori, ca-n prima zi

 

Prima zi de școală – după cutremurul care s-a abătut asupra țării noastre – a fost aidoma celei de la începutul anului școlar, care, de fiecare dată, ne dă sentimentul noutății, a prospețimii, a dorinței copiilor de a fi mai aproape de sursele de înțelepciune, de cunoaștere: pîlcuri, pîlcuri de copii, cu ghiozdanele în spate și cu buchețele de flori în mîini se duceau la școală, să-și reîntîlnescă profesorii, colegii.

Dealtfel, drumul spre școală, cel pe care copiii îl străbat zi de zi, nu a fost părăsit nici în primele zile care au urmat cutremurului: copiii au venit să-și vadă școala, să lucreze, după puterile lor, pentru înlăturarea molozului, să ajute la repararea mobilierului, a materialelor din laboratoare. Așa s-au petrecut lucrurile și la Școala generală nr. 122 din București. Aflată într-o zonă care a avut mult de suferit, școala găzduind temporar numeroase familii de sinistrați. Pionerii veneau să le aducă pîine, apă minerală, mîncare, îi ajutau să-și adăpostească bunurile.

(...)

Viața triumfă

 

”Va trăi!” Cît de emoționant au răsunat, mereu și mereu, aceste cuvinte, vestind triumful vieții, acolo, în sala de operații a spitalului de copii ”Grigore Alexandrescu” din București, în primele zile ce au trecut din noaptea de 4 martie.

... E seară – a patra seară după cutremur – în saloanele spitalului e liniște, copiii au adormit. Cu pași ușori, surorile de gardă trec din salon în salon, veghează somnul copiilor, le ascultă răsuflările. Iată și sala de reanimare. Adineauri a fost adusă aici, din sala de operație, o fetiță. ”Va trăi!” exclamase chirurgul cu o bucurie triumfătoare în glas, după ce minute în șir luptase spre a o reda vieții. Acum copila doarme liniștită și o lumină de zâmbet îi înflorește obrazul. O cheamă Cristea Mariana, are 9 ani și a stat cîteva zeci de ore imobilizată între dărîmături. Dar... va trăi! Colegii ei, pionerii Școlii nr. 156 din cartierul Militari îi transmit: ”Dragă Mariana, te așteptăm cu drag în mijlocul nostru. Astăzi, 8 martie, noi am reînceput școala și-ți promitem că deîndată ce vei fi din nou printre noi, te vom ajuta să recuperezi întreaga materie pierdută. Îți transmitem cele mai calde salutări pionerești.”

Sursa foto coperta: Arheologie TV