Pe la finalul anilor 90, Dacia scosese un  model de berlină și apoi cam toate modelele până în 2004, cu un facelift nou căruia cineva mai șugubăț i-a zis „zâmbetul lui Iliescu” din cauza grilei de la radiator.

Dar oare a avut mereu motive să zâmbească Ion Iliescu, deoarece despre fostul prim președinte al României post-decembriste este vorba? Din ceea ce urmează, vedem că tristețea copilăriei s-a estompat cum ardea cartonul care prăjea crapul la Oltenița copilăriei și s-a transformat într-o veselie care-l va purta „pe cele mai înalte culmi”. Ce-i drept, și cu unele „turbulențe” aferente „edificării societății socialiste multilateral dezvoltate”.

Ion Iliescu s-a născut la 3 martie 1930, la Oltenița, în actualul județ Călărași. Tatăl lui, Alexandru Vasile Iliescu a fost un ilegalist comunist (1901-1945) iar mama sa Maria Dumitru Toma se spune că și-ar fi părăsit soțul și copilul în 1931. Alexandru Iliescu a făcut de mai multe ori închisoare, pentru că el considera România un stat imperialist, format din mai multe națiuni, conform tezelor cominterniste ale lui Buharin, Alexandru Iliescu participase la unul din congresele comuniste ale PCdR, scos în afara legii în 1924, mai exact lângă Moscova în 1931, la Congresul V, petrecând 4 ani în patria comunismului mondial.

Cine au fost părinții lui Ion Iliescu

Alexandru Iliescu s-a căsătorit cu Maria P Iliescu, aceasta crescându-l pe viitorul președinte, alintat „Ionel” ca pe fiul ei.

Se afirmă că atunci când Lenuța Petrescu, viitoarea Elena Ceaușescu mergea la fratele ei Gogu Petrescu, la închisoare, îl lua cu ea și pe „Ionel” un copilandru de 11-12 ani, ca să își vadă tatăl.

Așadar, Ion Iliescu îi știa pe soții Ceaușescu din perioada ilegalității, fiind perceput de ei drept un „copilandru”.

La 14 ani, Ion Iliescu, având tată ilegalist, a devenit în 1944, membru UTC și a ajuns elev al Liceului Spiru Haret, până în 1949. În 1945, tatăl lui moare la 44 de ani din cauza bolilor de care suferise în perioada cât a fost închis după întoarcerea din URSS în 1935.

În 1948, liceul este redenumit IC Frimu, în memoria unui fost ilegalist mort în închisoare ca urmare a grevei din 13 decembrie 1918 a tipografilor.

A plecat la studii la Moscova

În 1949, dă admitere la Institutul Politehnic din București. Un an mai târziu, tot datorită originii „sănătoase”, „Ionel” devine student la Institutul Hidroenergetic „V.Molotov” din Moscova, unde va sta până în 1954, prinzând acolo decesul lui I.V.Stalin.

Cei care și-l amintesc de atunci (Nina Ilina,  Aleksandr Velikanov, colegii lui, citați de „Adevărul”) spun că zâmbea mereu, spunea glume și avea haine elegante pe care le împrumuta colegilor. Avea banii din bursa care era mai mare decât a studenților sovietici, ceea ce îl făcea să-și permită să mânânce chifle albe pregătite după rețete franceze care pentru mulți sovietici erau „delicatese”.

Ion Iliescu a fost blamat pentru studiile la Moscova dar a fost înțeles de mulți. Desigur, după cum mărturisea în autobiografia publicată prin 2011, sub titlul „Fragmente de viaţă şi istorie trăită”, publicată la Editura Litera, perioada de la Moscova l-ar fi făcut să înțeleagă limitele regimului comunist de inspirație stalinistă care se clădea și la noi.

Îi înfiera pe „canibalii de americani”

Evident, la bătrânețe, omul își mai „îndulcește” amintirile dar în 1951, dar după ce a încheiat primul an de studii la Moscova, publica în „Scînteia” un articol cu titlul „Fericirea de a studia în Uniunea Sovietică”. Nu a uitat nici de „canibalii de americani” de „superioritatea gândirii omului sovietic”, de „războiul drept al tovarășilor nord-coreeni contra imperialiștilor americani” (conflictul din Coreea 1950-1953). Cine își închipuia că la 51 de ani de la acel articol, Ion Iliescu primea ca președinte al României, la Praga în 2002, invitația ca România să adere la NATO? Istoria cam așa se scrie.

Totuși, Ion Iliescu își amintea de perioadă, frumos, ca de anii tinereții, mai ales că multe surse susțin (chiar și un documentar de la Russia 1 intitulat „Ionel”) că în al doilea an al șederii la Moscova, în 1951, Ion Iliescu s-a căsătorit cu o bucureșteancă și ea studentă la Moscova, Elena Șerbănescu (născută undeva în Giulești sau Crângași), cunoscută ca Nina Iliescu mai târziu. Nina Iliescu se născuse la 4 martie 1930.

Probabil o ocazie să zâmbească a fost și amintirea spusă de fostul președinte despre cum a amestecat vodka rusească și lichiorul de trandafiri la ziua de naștere a unui coleg de studii și „s-a dres” cu murături de la o „Alimentara” sovietică, remarcând că și murăturile „erau altfel” în Patria Sovietelor.

Când și-a început ascensiunea

Așadar, căsătorit și cu studii în derulare la Moscova, orașul esențial în jurul căruia gravita în acei ani politica românească, Ion Iliescu adera în 1953, a PMR, partidul comuniștilor români cum se numea din 1948.

La doi ani de la venirea în țară, în 1956, cu deja instalatul zâmbet pe chip, „Ionel”, devenit „tovarășul Iliescu” primea prima funcție la UTM, aceea de secretar al CC al UTM.

Așadar, în 1956, la 26 de ani, Ion Iliescu urca pe prima treaptă a puterii politice. Va rămâne în politică încă aproape o jumătate de secol...