Dacă Moscova a intervenit militar în Siria ca să-l ajute pe Assad să rămână la putere, Beijingul folosește mijloace mai pașnice, dar, parcă, mai eficace…
Înainte de a vorbi de jocul de go pe care îl pune în aplicare China în lumea musulmană, o scurtă incursiune în istorie ar fi, cred eu, interesantă. În epoca modernă, China a plătit foarte scump dezinteresul pe care împărații chinezii l-au manifestat, din timpuri imemoriale, pentru lumea exterioară. Înapoiată din punct de vedere tehnologic, China s-a văzut, până după al doilea război mondial, redusă la statutul de semi-colonie și forțată să facă mari concesii în relațiile cu Marea Britanie, Statele Unite și Japonia. Este unul dintre motivele pentru care, după ce au pus mâna pe putere, comuniștii chinezi au declanșat industrializarea forțată a țării. Chiar dacă acest efort cumplit a provocat zeci de milioane de victime, mai ales din cauza unor decizii aberante ale conducătorilor comuniști, până la urmă obiectivele au fost atinse. Slăbiciunea economică și militară a Chinei este de domeniul trecutului. Astăzi, Beijingul aspiră la statutul de cea mai mare economie a lumii, iar puterea sa militară este într-o creștere exponențială, amenințând,cel puțin prin valoarea investițiilor, statutul Rusiei de a doua putere a planetei.
În baza acestor argumente, China a început să joace un rol din ce în ce mai important în lumea musulmană. Din 1978 (anul reformei „Celor patru modernizări”, pe care a lansat-o Xiaoping) și până în 2007, Beijingul a rămas un actor marginal, mulțumindu-se să-și optimizeze beneficiile economice. Din 2008, când Beijingul a trimis trei nave militare în Golful Aden pentru a participa la operațiuni multilaterale de combatere a pirateriei, lucrurile au început, însă, să se schimbe.
Astăzi, China are 700 de militari în trupele de menținere a păcii din Sudan și asigură personal medical pentru Forța de Interpunere a ONU din Liban. Un singur lucru a rămas neschimbat în politica Beijingului- non-intervenționismul în afacerile altor țări. Asta în ciuda faptului că, în 2013, simultan cu lansarea inițiativei Belt and Road, Orientul Mijlociu este considerat de conducătorii de la Beijing ca o regiune „aproape” de China, deci importantă din punct de vedere geostrategic.
De altfel, noua doctrină chineză stabilește importanța statelor în funcție de poziția lor. E vorba de patru cercuri concentrice al căror centru este, evident, Republica Populară. Noua orientare a făcut ca Orientul Mijlociu să fie o destinație privilegiată pentru investițiile și forța de muncă din China. Astăzi, interesele Chinei se concentrează asupra sectorului energetic și pe întărirea influenței Beijingului în regiune. Chinezii vor, evident, să-și protejeze interesele economice, dar și să-și mențină reputația de intermediar neutru care nu se amestecă în nenumăratele ciocniri de interese.
Cât va mai dura această neutralitate, e greu de spus. După ce a devenit un „partener economic strategic” pentru statele arabe, China este astăzi din ce în ce mai tentată să-și afirme viziunea politică și de securitate , după cum dovedește construcția bazei militare în Djibouti. Mai mult, Beijingul a început să trimită forțe navale pentru a proteja rutele comerciale, dar și delegații speciale la negocierile privind soluționarea unor crize precum cea din Siria. Nu numai că prezența a circa 550.000 de chinezi (10% din diaspora) în Orientul Mijlociu împinge Beijingul să-și sporească prezența în zonă, dar modelul „chinezesc” de societate e din ce în ce mai atrăgător pentru conducerile statelor din lumea musulmană. Aceste elite politico-finaciare, care încep să abandoneze sistemul american pe care-l consideră nepotrivit, consideră mult mai avantajoasă formula Beijing, adică o arenă publică extrem de limitată, inclusiv prin controlul statului asupra economiei.
Timpul curge deocamdată în favoarea Chinei, Beijingul își poate permite să-și exploateze puterea economică pentru a-și face drum în regiune, echilibrând influența americană fără a i se opune în mod direct. Politica adoptată de Trump în Orientul Mijlociu este utilă pentru Republica Populară: în vreme ce Washingtonul se concentrează pe securitate regiunii, Beijingul câștigă pe plan economic.
De altfel, însă, interesele chineze și americane în regiune nu sunt în conflict. Statele din Golf oferă Chinei o mare parte din petrolul și gazele naturale de care are nevoie, o dependență care se așteaptă să crească în următorii câțiva ani. În ceea ce le privește, Statele Unite sunt capabile să-și asigure resursele energetice din surse proprii. Prețurile globale la energie și, în consecință, economia globală rămân, însă, sensibile la situația din regiune, ca să nu mai vorbim despre faptul că aliații americanilor depind în mare măsură de petrolul din Orientul Mijlociu.
Atât China, cât și Statele Unite au, însă, interesul de a combate terorismul islamic. Ambele țări au fost victime ale atacurilor teroriste organizate sau inspirate de grupuri care își au baza în Orientul Mijlociu. Washingtonul a declanșat operațiuni militare de combatere a terorismului, și a pus la punct instrumente de presiune economică și diplomatică împotriva statelor pe care le consideră vinovate că sponsorizează terorismul. Beijingul a căutat, însă, să colaboreze cu guvernul sirian pentru a-i combate pe luptătorii din minoritatea uighură ( cetățeni chinezi de religie musulmană).
Interesele similare și dorința comună de a promova stabilitatea în regiune nu au dus, însă, la o convergență strategică între SUA și China. Astfel, în timp ce Statele Unite au intervenit militar și politic pentru a-și sprijini aliații, Beijingul s-a concentrat să aibă relații diplomatice pașnice cu toate guvernele regiunii, chiar și cu cele ostracizate de comunitatea internațională (de pildă, cu Bashar al -Assad).
Cum, însă, strategia Statelor Unite în regiune se schimbă, China are din ce în ce mai mult spațiu de manevră în regiune. Cum îl va folosi, rămâne de văzut, dar indiciile arată că prezența politică și militară a Beijingului în regiune va crește. Ceea ce ar putea face ca liderii chinezi să abandoneze principiul neintervenției în afacerile interne ale altor țări. O astfel de abordarea ar crea, însă, condiții pentru o nouă ciocnire cu americanii, pe lângă celelalte probleme nerezolvate-tensiunile din Marea Chinei de Sud și războiul economic.

Te-ar putea interesa și: