În ultimii patru ani, Articolul 5 din Tratatul NATO a trecut de la o formulare juridică aparent abstractă la fundamentul concret al securității Europei de Est. Supranumit adesea „clauza muschetarilor” — unul pentru toți și toți pentru unul — el este perceput ca și garanția supremă împotriva unei agresiuni externe.

În realitate, însă, Articolul 5 este mai puțin un mecanism automat și mai mult un angajament politic, a cărui forță depinde de voința statelor membre de a acționa. Argumentul principal în favoarea sa este descurajarea. Simplul fapt că un atac asupra unui stat membru ar implica inevitabil Statele Unite și alte mari puteri militare creează un risc strategic enorm pentru orice agresor.

Prezența trupelor multinaționale în statele de pe Flancul Estic, inclusiv în România, funcționează ca un „declanșator”: orice atac ar implica imediat victime din mai multe țări NATO, transformând un conflict local într-unul colectiv. În plus, costul inacțiunii ar fi devastator pentru alianță — dacă NATO nu și-ar apăra un membru, credibilitatea sa s-ar prăbuși instantaneu.