În ultima vreme suntem tot mai mulți care ne exprimăm că ne este dor de o anume normalitate, trăită în trecut. Nu era perfectă, dar era o altfel de relaționare între membrii societății, românii nu erau răi, nu manifestau atât de multă violență în opinii. Mie mi-e dor de acele vremuri și am văzut că și multora dintre voi.

Un text din 2010 pe care l-am scris pe blog mi-a amintit de lucruri pe care le trăiam atunci, ne bucuram sau comentam, eram interesați de oameni noi și mai ales de sinceritatea cu care ni se prezentau. Ne făceam timp și pentru citit, pentru activități culturale, ne respectam într-un anume fel valorile. Nu era o societate perfectă, începuseră să ne cocoșeze greutățile, dar nu ne pierdusem omenia. Existau și mici răutăți, în funcție de simpatiile pentru personaje, dar erau departe de jihadul scripic sau verbal de acum.

Spun asta și după ce am urmărit poziția scandaloasă, lipsită de respect și agrumente solide, a deputatului USR Iulian Bulai, președintele Comisiei de cultură din Parlamentul României, aflat într-un dialog televizat cu maestrul și profesorul de actorie Florin Zamfirescu. Iar ideea că rezultatul celor patru anchete declanșate n-are nicio valoare, iar directorul Teatrului Național și ministrul Culturii trebuie să demisioneze de îndată, la cererea lui și a unor membri USR, siderează de-a dreptul în România anului 2022.

Să revin la povestea din 2010, când l-am cunoscut pe tânărul regizor Cristi Puiu. Nu l-am cunoscut personal ci prin intermediul unui interviu de excepție - ca toate cele realizate de Eugenia Vodă în seria ”Profesioniștii” de la TVR 1. N-am vrut să mă bucur singură de el și, la scurt timp după ce a început, am anunțat pe Facebook. Am punctat doar atât: Un interviu cu un om absolut normal.

Cineva mi-a scris imediat că fac publicitate TVR-ului. Altcineva și-a exprimat părerea că regizorul Cristi Puiu nu este un om normal, fiindcă apare la televizor!!!

”Cele 14 milioane de oameni care nu-i urmareste nimeni si se zbat in saracie. asta se numeste normal, doamnă. normal inseamna din cite stiu eu oameni care au aceasi soarta si o duc toti la fel si eu ii numesc normali pe cei care sunt mintiti zilnic de toti si din frica”, m-a certat altcineva.

Desigur, era una din ”chestiile de normalitate”, deoarece sărăcia și necazurile își puseseră, și în 2010, amprenta asupra multora din noi. Pe moment m-am cam speriat de optimismul meu și am crezut că, poate, românilor nu le mai pasă să se autosalveze.

Un puști mi-a spulberat deziluziile despre normalitate și mi-a redat satisfacția că am urmărit un interviu cu un om interesant, ce poate să construiască o lume dincolo de mizeria ce ne era servită de reprezentanții statului. O lume în care putem evada, măcar din când în când.

Fix la miezul nopții a sunat telefonul. Un necunoscut mă ruga frumos să-i spun ”La mulți ani!”. Pe fundal se auzeau râsete și vorbe. I-am zis că îi fac urarea dacă îmi spune cum îl cheamă. Și mi-a spus, adăugând că împlinește 18 ani, iar prietenii ”l-au pedepsit” să sune la cineva necunoscut care să-l felicite. Mi s-a părut normal să nu-l descos de unde are numărul meu de telefon, ci să-i urez ”La mulți ani, Emil!”. Ropotele de aplauze care au urmat și pe care le-am auzit în telefon, urmate de un ”săru` mâna” timid al sărbătoritului, mi-au confirmat că normalitatea mea nu s-a dus chiar pe apa sâmbetei. Emil și gașca lui, niște adolescenți oarecare, dar extrem de normali într-o societate anormal de atinsă de politică!

Revin la regizorul filmului ”Marfă și bani”, Cristi Puiu, un om absolut normal. Era la începutul unei cariere de succes, obținuse premii importante. A povestit în platoul Eugeniei Vodă lucruri inedite și pe care nu știu să le mai fi mărturisit vreodată.

Mi s-a părut extrem de deschis, lăsând să-l cunoaștem sau să-l înțelegem și prin prisma vieții personale. De aceea l-am și apreciat, fiindcă rar întâlnești oameni dispuși la asemenea sinceritate. Lui Cristi Puiu i s-a părut normal să mărturisească despre căsătoria lui în Elveția cu o femeie cu 19 ani mai mare, un compromis pe care recunoaște că l-a făcut în vâltoarea tinereții, când a fost admis la Școala Superioară de Arte din Geneva. A început pictura, dar a terminat la Film. A rămas prieten cu fosta soție de care s-a despărțit după doi ani, dar din perioada elvețiană păstrează doar amintirea expozițiilor de pictură și a tablourilor vândute acolo pe bani frumoși. Da, Cristi Puiu a pictat și, pentru a face filmul ”Marfa și banii”, a vândut și tablouri!

Fără reticențe a povestit și despre anii de repetenție din liceu, și despre viața modestă a copilului din cartierul Ozana din Capitală, și despre prietenii care au fost sau sunt. E tatăl a trei fetițe, dăruite de soția sa, Anca, cea despre care a spus că e sufletul și creierul casei de producție unde își ”construiește” filmele.

O viață de om normal, marcat că, în timpul filmării la ”Moartea domnului Lăzărescu”, i-a spus actorului principal, așezat pe targă, să privească ”în stânga, spre tata”. Iar apoi, Ioan Fiscuțeanu (adică domnul Lăzărescu) și tatăl lui Cristi Puiu s-au stins unul după altul, la scurt timp.

Nu pot să închei fără un arc peste timp. În 2020, regizorul Cristi Puiu, acum deja o celebritatea a cinematografiei românești, declara într-un interviu pentru Evenimentul zilei:

„Pentru mine, natura umană este legată de Dumnezeu. Mie mi se pare că toate disfuncțiile astea, oricât de tare s-ar urzica poporul muncitor când spun lucrurile astea, cred că problemele de azi sunt legate de ABSENȚA lui Dumnezeu.

Vorbim despre oameni fără Dumnezeu. Despre asta vorbim. Iar Dumnezeu eliminat din conștiința noastră, a fost înlocuit cu fel de fel, de fel, de fel de alte valori, care mai de care mai convenabile, mai înspăimântătoare”.