În ciuda acestor amenințări, însă, nu puține erau cazurile în care călugării, de rang mai mic sau de rang mai înalt, închiși între zidurile mănăstirilor, cedau ispitei. Fie că-și trăgeau câte o țiitoare din rândul roabelor țigănci, din sălașele care înzestrau moșiile mănăstirești, fie că se lăsau seduși (ori dimpotrivă, jucau rolul seducătorului) de confrați mai tineri și mai arătoși, au fost destui clerici care au căzut în păcat.

Când faptele lor ajungeau, însă, la urechile Mitropoliei, erau cercetați și judecați. Iar dacă erau găsiți vinovați, aceștia erau pedepsiți după regulile bisericești, stabilite prin pravile.

Mitropolia avea propriile sale închisori, însă pravilele mai prevedeau și alte cazne pentru vinovați, în funcție de greutatea păcatului.

Cazuri de viol, homosexualitate și chiar pedofilie în rândul clericilor, erau cunoscute și pedepsite, în acea perioadă, secolele XVII-XVIII, de mai marii Bisericii, încă din această lume, cu mult înainte că păcătosul să apară în fața Judecății de Apoi.

Că așa se petreceau lucrurile, stau mărturie documentele epocii, în care se vorbește despre cazuri de acest fel. Tot din acestea putem scoate informații despre pedepsele și caznele la care erau supuși cei dovediți că au încălcat normele și reglementările vieții monahale.

Pentru pedofilie, pe lângă faptul că erau vârâți la închisoare, fețele bisericești mai primeau și o pedeapsă fizică. Aceștia erau obligați să țină în brațe, ore în șir, o greutate de 50 – 60 de kilograme, numită „copilul de fier”, astfel încât să le treacă orice chef de a mai păcătui.

CONTINUAREA ARTICOLULUI IN PAGINA URMATOARE