Obsesia somnului odihnitor nu este caracteristică doar a omului modern. Cele 8 ore de somn, atât de necesare refacerii organismului au fost prețuite dintotdeauna.

Cei care se duceau la culcare la ore târzii, sau dormeau mult dimineața, erau disprețuiți încă din Evul Mediu.

Cum tratau insomnia în acele timpuri, este subiectul unui articol din ultimul număr al BBC History Magazine, fiind inventariate toate modalitățile consacrate în istorie.

Să mânânci corect, ca să dormi bine

Încă din secolul 17, farmacistul francez Philippe Dufour recomanda evitarea consumului de ceai și cafea înainte de culcare, fiind folositor doar celor care doreau să studieze noaptea. Dar alimentele jucau un rol important în asigurarea unui somn liniștit, în opinia medicilor epocii. Astfel, supa de salată verde sau o băutură făcută din lapte fierbinte cu vin sau alt alcool și de obicei a

Dormitor cât mai răcoros pentru un somn lin

Știința modernă recomandă o temperatură de 18,5 grade C pentru un somn adânc, deci o atmosferă cât mai răcoroasă, iar medievalii aveau aceeași părere fără a avea o precizie asemănătoare. Dormitorul trebuia să fie aerisit pe tot timpul nopții, iar peta-lele de trandafiri și maghiran, așternuturile fiind cu atât mai prețuite, cu cât erau mai reci. Problema gângăniilor, a puricilor, muștelor era rezolvată prin lenjeria de pat curată, iar dacă apăreau “probleme”, se utiliza balega de vacă, pusă la capătul patului, care avea menirea să le țină cât mai departe de corpul uman. Sau cel puțin așa recomanda un Manual al Servitorilor din 1760, scris de Hannah Glasse.

Rugăciunea de seară

Chiar dacă multora li se pare inutilă, rugăciunea de seară era un moment important al pregătirii pentru somn în secole-le XVI-XVII. Avea legătură cu ideea că în timpul somnului corpul uman se apropie foarte mult de Moarte, sau, așa cum susținea preotul Thomas Browne în lucrarea sa “Religio Medici” (1643), somnul era aceea moarte pe care o experimentăm zilnic, așa că, precum moartea, nu avea încredere să se ducă la culcare fără să-și spun rugăciunile. Oamenilor din Evul Mediu le era frică să nu-și piardă sufletul în cursul nopții, credința populară fiind aceea că Diavolul și ajutoarele sale aveau puterea să te bântuie producânduți durere, prin coșmaruri, sau suferințe fizice. Așa că în Evul Mediu se mergea la culcare doar după ce se spunea rugăciunea, în patul care era înconjurat cu amulete și moșmoane. În cazul copiilor, abordarea era mult mai agresivă, fiind puse la capătul patului cuțite și foarfeci, sau atârnându-le la gât șiraguri de dinți de lup.

Remedii casnice

Neavând la îndemână pastile de dormit, în Evul Mediu erau fabricate în casă diverse poțiuni cu scopul de a induce o stare de relaxare, care urma să ducă la un somn odihnitor. O carte de rețete din 1654, tipărită în Anglia, enumera patru remedii de alungare a insomniei. Una din ele, destul de agresivă, recomanda macererarea de semințe de mac cu bere sau vin. Mai subtile erau cele care includeau lichide distilate din plante ca mușețelul, petale de trandafir, lavandă, castraveți sau salată. Ele puteau fi înghițite sau aplicate extern pe gât, stomac, ori cap. O altă rețetă din 1710 spunea că petalele de trandafir, nucșoara, cu lapte, puse în comprese pe fiecare tâmplă, ajutau la inducerea unui somn adânc.

​

Confortul, cheia somnului

Paturile de dormit medievale erau relativ simple. Țăranii dormeau pe fân, înveliți doar într-o mantie sau într-o singură pătură; majoritatea oamenilor nu aveau camere separate pentru dormit.

A avea un pat personal era un motiv de mândrie și erau date prin testament familiei sau prietenilor. În 1540, Margery Wren i-a lăsat fiului Geoffrey un baldachin de pat roșu și verde; se pare că acesta avea deja patul. Dar acest gest în sine a fost un semn de bogăție, semnificând faptul că patul ar fi fost cel mai mare și mai scump obiect din casă.

Păturile de blană erau folosite pentru a păstra căldura; hermină pentru rege și veveriță pentru clasele de mijloc. Păturile normale au fost fabricate din lenjerie și căptușite cu lână.

Poveștile și legendele cele mai cunoscute, precum și imaginile biblice și heraldice au fost adesea descrise în broderia care împodobea așternutul.

Capul patului era adesea sculptat extrem de elaborat, adesea cu stema proprietarului: exemplarele cele mai bune erau făcute în câteva luni de muncă asiduă, un exemplu fiind patul pe care Henry al VIII- lea l-a comandat pentru dormitorul său de la Whitehall în 1530.

Patul, semn al bogăției

Un inventar al unui om înstărit, cel al englezului Thomas Offley, realizat în 1582, enumeră un pat simplu, îmbrăcat cu saltea de lână, pat de pene și suport, pătură albă și roșie, o acoperitoare verde brodată cu litere și flori, baldachin și perdele din pânză vopsită în galben și albastru, precum și un pat pentru servitorul său.

Paturile erau locuri cu o valoare socială. Cei mai bogați oameni își primeau oaspeții stând în pat. Evenimentele- cheie ale vieții, cum ar fi nașterea și moartea au avut o semnificație publică mult mai mare în special pentru regalitate și pentru cei bogați, adesea fiind martori prieteni, familie și părțile interesate, intimitatea fiind extrem de redusă.

Dormitul în comun era foarte frecvent, în special în hanurile unde era de așteptat ca unii călătorii să împartă paturi cu străini, fiecare culcându- se doar pe jumătate, cu reguli stricte. În stabilimentele mai sărace, locurile de dormit constau dintr-o bancă simplă din lemn cu o frânghie atârnată orizontal la înălțimea pieptului. Călătorii stăteau de-a lungul băncii și își sprijineau brațele peste frânghie, dimineața fiind scoși afară.

Paturile au fost, de asemenea, locuri de întâlniri amoroase, unele comunități permițând cuplurilor necăsătorite să practice „îmbinarea” - adică să petreacă timpu împreună în pat, în timp ce corpurile le erau sunt separate printr-un suport plasat în mijloc! Paturile erau adesea portabile, iar cele ale nobililor sau familiei regale erau demontate și transportate între palate în timpul călătoriei, asigurându-le un somn bun la sosire.

...(citește mai departe pe evenimentulistoric.evz.ro)