Toată lumea se simte nedreptățită. Cineva e întotdeauna de vină pentru lenea, incapacitatea, eșecurile și lașitățile noastre. Ca de obicei, n-am să mă refer la realitățile românești, deși exemple sunt, Slavă Domnului, nenumărate, ci la două cărți foarte interesante cu privire la acest flagel care bântuie astăzi lumea liberă.

„Apogeul culturii victimizării” este o carte recentă. A apărut anul trecut sub semnătura a doi profesori de sociologie Bradley C. Campbell de la Cal State Los Angeles și Jason Manning de la Universitatea din Virginia de Vest. Cei doi știu foarte bine ce înseamnă „victimizarea” în America, pentru că au zilnic de-a face cu tinerii din generația „fulg de nea”.

Concluzia sociologilor este că tinerii americani exploatează cu mândrie statutul lor minoritar pentru a obține câștiguri personale. Problema cea mare este, în opinia mea, că acest mod al tinerilor de a se raporta la lumea de jur și la propria persoană sunt încurajate de propaganda neo-marxistă, de parcă ar fi ceva nobil în apartenența la un grup minoritar.

Asta ca să nu mă refer la inventarea unei identități sexuale atipice pentru a se putea bucura de mai multă atenție și de un statut privilegiat. Cei doi profesori americani remarcă însă altceva, că apartenența la orice minoritate este folosită de tineri pentru a-și distruge adversarii folosind pretexte minore sau pur și simplu scăpări accidentale de limbaj (precum adresarea „greșită” în cazul transgenderilor).

Privind din punct de vedere istoric problema, această “cultură a victimizării” înlocuiește reperele clasice care au dus Occidentul la apogeu. Iată ce scrie Campbell într-un articol publicat pe platforma web Quillette:

„În culturile care proslăvesc onoarea, bărbații vor să fie formidabili. O reputație de vitejie, bazată pe capacitatea de a face față conflictelor prin violență, este importantă. (…) În cultura care are ca reper demnitatea, însă, oamenii au valoare indiferent de reputația lor. Pentru că o insultă nu poate anula valoarea sau demnitatea, insultele pot fi ignorate. (…) Dar noua cultură a victimizării combină sensibilitatea cu ușurința de a apela la autoritate. (…) Cei care o îmbrățișează se văd ca niște luptători împotriva opresiunii și consideră că până și delictele minore merită atenție și acțiune. Daunele, insultele și, uneori, chiar argumentele sau dovezile care ar putea atinge un grup asuprit trebuie aduse în fața autorităților, care sunt responsabile să ia măsuri”. 

Din păcate, după cum se vede cu ochiul liber, societatea occidentală în ansamblul său se conformează încet-încet acestor absurdități. Exemplele sunt nenumărate, de la puzderia de ONG-uri specializate în sesizarea autorităților cu privire la tot felul de insulte și incitări la ură împotriva minorităților, până la eforturi legislative absurde, de pildă stabilirea unui mod obligatoriu de a te adresa transgenderilor.

Boala victimizării este însă mult mai veche. A sesizat-o, încă din 1993, unul dintre cei mai valoroși critici de artă din istorie, australianul Robert Hughes. Acesta a prezis că din cauza „culturii jeluirii”, America este condamnată cultural să se infantilizeze. N-am să dezvălui aici toată argumentația lui Hughes, am să vă ofer doar o mostră

„Din momentul în care nou descoperita noastră sensibilitate a decretat că numai victima poate fi erou, bărbații albi din America au început să se bată pentru statutul de victimă. Prin urmare, a apărut și un cult al terapiilor, care ne învață că suntem toți victimele părinților noștri, că nu putem fi făcuți responsabili pentru nebunia, venalitatea sau greșeala noastră, de vreme ce provenim din familii disfuncționale, (…) ne-a fost oferit un model greșit sau am fost privați de afecțiune sau bătuți sau, poate, supuși poftelor bolnave ale tatălui… Și, dacă nu credem că am suferit ceva din toate aceste drame, este numai pentru că ne-am reprimatt aceste amintiri și, prin urmare, avem și mai mare nevoie de ajutor”.

Citește și: