Ponoseala care a pus stăpânire pe tot lagărul comunist a ocolit Iugoslavia lui Iosip Broz Tito. O evocare de Dan Ciachir.
În vara anului 1965 am petrecut aproape o lună în Iugoslavia, unde tatăl meu avea o bursă de studii, numită în limbajul de atunci „specializare”. Sosirea la Belgrad începea cu o dezamăgire: gara Beograd Dunav era mai mică şi mai urâtă decât gara Brăilei sau a Craiovei. Însă oraşul era nespus de animat. De trei ori mai mic decât Bucureştiul ca suprafaţă şi populaţie, fără arterele sale largi şi opulentele cartiere de la Şosea, aşezat la confluenţa Dunării cu Sava, Belgradul avea un ritm dinamic. Pe străzile sale înclinate, unele în pantă abruptă, suiau şi coborau vijelios autobuze englezeşti Leyland şi automobile mai numeroase şi mai variate decât în Bucureşti. Circulaţia era dirijată de agenţi care evocau filmele americane, îmbrăcaţi în pantaloni subţiri, cămăşi uşoare cu mânecă scurtă, insigna de metal în piept, şapca cu cozoroc alb din plexiglas… Albe le erau şi mănuşile. Surprinzătoare mi se păreau marcajele albe, „zebrele” pentru pietoni, semafoarele comutate automat, întrucât la Bucureşti agenţii de circulaţie asudau în nişte cabine cilindrice poreclite „borcane” şi schimbau de acolo luminile stopului.
Viu colorate erau vitrinele, parasolurile magazinelor şi ale cafenelelor, mesele, scaunele, variatele sorturi de îngheţată care ţâşneau ca un sfredel din maşinile automate italiene, umplând în câteva secunde spiralele cornetelor în care erau servite clienţilor. Policrome erau siropurile naturale, şerbeturile, fructele zaharate din cofetării, unde se găseau batoane de ciocolată de jumătate de kilogram produse sub patent elveţian. Colorate erau, de asemenea, frontispiciile cotidianelor în peste 20 de pagini – cele româneşti aveau doar patru, copertele revistelor locale şi străine. Standurile expuneau ultimele numere din „Times”, „Der Spiegel” şi „Paris Match”, iar în librării se găseau traduceri din Lolita şi Doctor Jivago, interzise în România… Firmele occidentale îşi desfăceau marfa în magazinele propriilor reprezentanţe; dolarul şi marca germană circulau în paralel cu dinarul şi nimeni nu risca puşcăria pentru deţinere de valută. Marxismul nu se preda în licee şi nici nu era obligatoriu în universităţi. Presa şi programele radiofonice luau în derâdere inflaţia, fiscalitatea şi alte subiecte asemănătoare, inabordabile în ţările satelite Uniunii Sovietice.
Intangibilă era doar persoana lui Tito, care apărea uneori la telejurnal în costume croite impecabil, majoritatea albe sau deschise la culoare, degajat, uneori cu o ţigară de foi între degete. El îi lăsa şi chiar îi îndemna pe muncitorii iugoslavi să plece la lucru în Occident şi tot el ţinuse ţara la distanţă de CAER şi de Tratatul de la Varşovia, aşezând-o între cele două blocuri militare rivale, în mişcarea ţărilor „nealiniate”. Politica sa originală, nonconformistă pentru un lider care se declara comunist, pe lângă notorietate şi generoase credite occidentale, îi atrăsese mânia lui Stalin, care încercase chiar să-l asasineze. La începutul anilor ’50, caricaturi în „Scânteia” şi „Urzica”, dar şi un panou imens amplasat în Piaţa Romană din Bucureşti îl înfăţişau pe Tito în ipostaza de „lacheu al imperialismului”, lustruind pantofii preşedintelui Truman, care îi zvârlea câteva monede…
Dacă în 1965 singurele imobile din Bucureşti depăşind zece etaje erau câteva clădiri interbelice şi blocurile „Gioconda” şi „Union”, în cartierul Noul Belgrad existau imobile cu faţada de aluminiu cu 20-25 de niveluri. Am mers pe muntele Avala, aflat la circa 30 de kilometri de Belgrad. Sculptorul Ivan Meštrović, autorul statuilor regilor Carol I şi Ferdinand, cioplise la Avala, pe un platou înalt, un panteon al statului iugoslav întemeiat la 1919: şase cariatide simbolizând provinciile constitutive ale Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor.
Cu un an înainte, în 1964, un avion Iliuşin sau Tupolev transportând două duzini de generali sovietici care urmau să participe la aniversarea eliberării Belgradului de sub ocupaţia germană în 1944 se izbise la Avala de stânci. Nu existaseră supravieţuitori. Am oprit într-o serpentină şi am coborât din maşină ca să vedem urmele accidentului. Pe o suprafaţă întinsă vegetaţia fusese carbonizată, piatra luase culoarea tăciunelui, iar în vale se mai distingeau rămăşiţe din fuzelaj. După dispariţia regimurilor comuniste din Europa de Răsărit s-a aflat că generalii aceia, trimişi la Belgrad în număr nefiresc de mare, fuseseră asasinaţi cu premeditare. Controlorii de zbor iugoslavi fuseseră înlocuiţi cu operatori sovietici, care, după numeroase rotiri pe motiv că aeroportul era ocupat, împinseseră deliberat avionul, prin coordonatele indicate, în stâncile Avalei.
Nu mai văzusem iahturi până la cele ancorate în rada portului Opatia, legănate de apa translucidă, copleşitor de albe. În incinta unui hotel construit probabil la începutul secolului trecut, cu peron la intrare şi ficuşi pe hol, se turna o coproducţie cinematografică. Peste un an sau doi avea să se filmeze în Banatul sârbesc ecranizarea romanului Ora 25 de Constantin Virgil Gheorghiu, cu Anthony Quinn şi Virna Lisi în rolurile principale. Producătorul a vrut iniţial să filmeze în România, din dorinţa de autenticitate, însă autorităţile i-au respins indignate oferta.
La Dubrovnik turiştii se plimbau pe zidurile de apărare, late aproape cât o stradă, care îl înconjurau. Oraşul era fabulos. Prin aşezare, într-un golf al Adriaticii, prin vegetaţie luxuriantă, prin vestigii, prin amestecul de medieval şi modern, dar şi prin înlesnirile oferite. Unele restaurante aveau incluse în meniu langustă cu maioneză şi filé de caracatiţă.
Recomandările noastre
