Într-un eseu din 1946, George Orwell deplîngea deteriorarea limbii engleze şi acuza, pentru aceasta, politica. Orwell sesiza, în esenţă, că decandenţa societăţii engleze de la finele celui de-al doilea război mondial este acompaniată de decadenţa limbajului și concluziona, exasperat, că este un fenomen natural, imposibil de oprit.
Democratizarea lumii presupune democratizarea discursului politic, în sensul că oricine poate să se urce la tribună (la orice tribună!) și să înceapă să vorbească celorlalți. Blogul, facebook-ul și forumurile de comentarii de pe site-urile media nu sînt altceva decîăt tribune la îndemîna oricui. O fi fost acest efect benefic societății, dar el este distrugător pentru limbă. În limba română, cele mai recente agresiuni venite dinspre discursul politic sînt amputarea acuzativului și invazia lui ”decît”. Propovăduitorii cei mai ardenți ai acestui fel anapoda de a vorbi sînt politicienii – Tăriceanu și Geoană fiind ”campioni”. În lumea democratică, nimeni nu poate opri rîrîiţii, sîsîiţii, bîlbîiţii şi bolovănoșii, agramații și tîmpiții să ia microfonul și să vorbească în boxe. Cum aceștia sînt mult mai mulți decît cei care cultivă nobila artă a retoricii (în general, cultivarea artelor a devenit o îndeletnicire excentrică, dacă nu chiar bizară în lumea noastră democratizată), a fost firesc ca ei să umple locul.
După Orwell, schimonosirea limbii sub agresiunea vorbirii politice se vede în cel puțin trei privințe. Prima: a murit metafora. Într-adevăr, politicienii nu folosesc metafore, ei folosesc mai ales epitete. Tari! Metaforele au devenit inutile pentru comunicarea politică actuală. Dispariția metaforei din obișnuința vorbirii duce, pe de o parte, la sufocarea frumuseții limbii și, pe de altă parte, la brutalizarea ei. O limbă vorbită în care există metafore este un fel de Versailles; o limbă lipsită de metafore este un fel de Casa Poporului. Nu în ultimul rînd, oamenii fără acces la metaforă au imaginația nedezvoltată și sensibilitatea nedospită. Efectele umane ale suprimării metaforei sînt cu adevărat teribile. Al doilea fel în care discursul politic mutilează limba, după Orwell, este eliminarea verbelor simple şi înlocuirea lor cu expresii complicate. În încercarea sa de a-și justifica excepționalitatea, omul politic trebuie să dea ascultătorilor impresia că se ocupă cu ceva atît de special, încît numai el poate face. Limbajul pretețios, ”tehnic”, menit să dea impresia competenței este de rigoare pentru orice politician. La noi, mai ales în ultimii 10 ani, au proliferat împrumuturile barbare din alte limbi, mai ales din angleza americană și din francengleza bruxelleză, dar și cuvintele complicate care înlocuiesc pe cele simple. Al treilea efect sesizat de autorul ”Fermei animalelor” este apariția cuvintelor fără sens. Zice Orwell: “Limbajul politic, și cu anumite variații asta e adevărat pentru toate partidele politice, de la conservatori la anarhiști, este creat ca să facă minciunile să sune adevărat, să facă crima respectabilă și să dea vîntului aparență de soliditate”. Cuvintele fără sens ori cu sens suficient de ambiguu încît să însemne orice vrea ascultătorul discursului sînt esențiale unui asemenea scop. Această pierdere a sensului cuvintelor duce la imense confuzii, după cum bine știm din lunga tradiție a literaturii absurde. Doar astfel este posibil ca unii (mulți!) dintre concetățenii noștri să creadă pe comuniștii care luptă împotriva comunismului, ori pe cei mai corupți oameni politici că luptă împotriva corupției. Cuvîntul ”democrație” este, poate, cel dintîi răstignit pe crucea tuturor sensurilor posibile.
Mi-am adus aminte de toate acestea zilele trecute, cînd un jurnalist faimos zicea la televizor că Iohannis e tăcut și că asta e rău. Poate că ”noua politică” ar trebui să înceapă cu o lungă tăcere. Să auzim, pentru un timp, doar zgomotul instituțiilor lucrînd. Al DNA, mai ales...
Recomandările noastre
