Anul acesta Mănăstirea împlinește, peste mai puțin de o lună, 550 de ani. Eminescu și-a dorit Serbarea de la Putna la împlinirea a 400 de ani de la sfințirea Mănăstirii ctitorite de „Atletul lui Hristos”.
„Începutul serbării s-a făcut sâmbătă, în 14/26 august, la zece ore, seara, cu privegherea religioasă, anunţată, la intrarea în biserică, cu 21 de salve, tragerea tuturor clopotelor sfintei mănăstiri şi splendida iluminare a bisericii şi a întregii mănăstiri”, evoca Revista Familia, după eveniment, glorioasa manifestare. Este momentul lansării marelui istoric A. D. Xenopol și al cântării „Baladei” teologului Ciprian Porumbescu „Dacie întregi”, după cum i-a transmis tatălui său, preotul ortodox Iraclie. O parte dintre elitele venite din teritoriile românești ocupate avea să facă parte ulterior din organizație semi-clandestină „Societatea Carpații”, care, până la desființarea ei brutală în aceeași zi cu arestarea lui Eminescu sub pretextul înnebunirii, la 28 iunie 1883, transporta peste Carpați și în nordul Bucovinei, atât cărți și manifeste românești dar și arme, conform rapoartelor agenților secreți ai puterile străine din jurul României mici. Eminescu avea 33 de ani la data când a fost închis și eliminat din presă și viața civilă și urma să se săvârșească din viața peste șase ani, la 39 de ani, în urma tratamentelor la care a fost supus. Și Ciprian Porumbescu avea să sfârșească la fel de tragic, la doar 29 de ani,după îmbolnăvirea în temnițele austrice, unde fusese încarcerat pentru activitatea sa și a colegilor săi din societatea românească „Arboroasa” de la Cernăuți.
„Naţionalismul”
După serbarea de la Putna, amintește Revista Familia,  „junii prezenţi ţinură un congres, unde, între altele, se decise a se edita un ziar al junimii. Acesta va apare la Viena, sub titlul Naţionalismul”. Mihai Eminescu avea atunci, la Putna, doar 21 de ani, dar deja debutase în revista „Federațiunea” condusă de Ion Poruţiu, la Pesta, unde publică articolul flamboiant „Echilibrul”, adresat extremiștilor hungariști, articol pentru care el a fost urmărit de organele secrete austro-ungare iar editorul său silit să dea socoteală autorităților.  În 1871, la 11 februarie, Eminescu îi scria de la Viena lui Iacob Negruzzi despre acest incident: „În articolul Echilibrul publicat în „Federaţiunea” (No 38 şi 39 – Mai 1870) am susţinut… dreptul ce-l are fiece popor de a-şi determina viaţa prin legi şi de-a avea un propriu organ pentru formularea acestor voinţe, o legislatură. Acest articol a dat însă (ocazie) procurorului public din Pesta de-a mă cita la judecătoria de instrucţiune”.  Chiar dacă Eminescu și-a recunoscut ulterior paternitate articolelor incriminate, Alessandru Roman. proprietarul gazetei, și Ion Poruțiu preferaseră să-i apere identitatea tânărului studios publicându-i articolele cu pseudonimul Varro. De aceea, profesorul universitar de limbă și literatură română Alessandru Roman a mers de bunăvoie la închisoare pentru pozițiile ferme ale „Federațiunii”, apărând cu demnitate și alți semnatari naționaliști cărora nu a vrut să le divulge identitatea în fața organelor ungurești.
„Unirea Daciei, Cu o turmă și un păstor”
Dar de Adormirea Maicii Domnului, acum 149 de ani, la 14, 15 și 16 august 1871, ferice a fost de toți cei prezenți la grandioasa manifestare închinată lui Ștefan cel Mare și Sfânt, amânată din considerente organizatorice cu un an, de la 1870, când se împlineau 400 de ani de la târnosirea Mănăstirii Putna. Peste 3000 de delegați din pe tot cuprinsul pământurilor istorice românești aveau să-i asculte pe Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Alexandru Xenopol, Ciprian Porumbescu, Mihail Kogălniceanu, Dimitrie Gusti și mulți alți cu adevărat mari români. Pe lângă Balada cântată de Ciprian Porumbescu – autorul, între altele, al fostului Imn al României și al actualului Imn național al Albaniei – corul reunit al teologilor studenți seminariști și al elevilor din Cernăuți și Suceava a intonat un imn religios scris special pentru manifestare, încă din 1870, de Vasile Alecsandri, pe muzica de A. Flechtenmacher, același compozitor al Imnului lui Ștefan cel Mare în care tot Alecsandri scrie despre „Unirea Daciei, Cu o turmă și un păstor”.
Eminescu în chemarea la Putna, despre Maica Domnului, Hristos și Libertate
Proiectul manifestării data din 1870 dar este amânat din cauza războiului franco-german. În martie, Eminescu face anunțul oficial, împreună cu ceilalți membri ai comitetului de organizare, și scrie un răvaș emoționant din care spicuim:

„Domnilor şi fraţilor,

În ziua de 15/27 august a.c. românii în genere serbează ziua Sântei Marie, vergina castă şi totuşi mama care din sănul ei a născut pe reprezintantele libertăţii, pe martirul omenimei lănţuite, pe Crist. Această zi s-a-ntâmplat să fie patroana mănăstirei Putnei, fondată de cătră eroul naţiunei româneşti Ştefan cel Mare. Puternic şi înfricoşat în răzbel, el era pios şi blând în pace; căci câte răzbele, atâtea azile ale rugăciunei şi ale inimei înfrânte, atâtea mănăstiri. Fraţilor, am proiectat a serba cu toţii ziua acelei Sânte care-a conceput în sânul ei vergin tot ce lumea a visat mai mare, tot ce abnegaţiunea a legiuit mai nobil, tot ce pune pe om alături cu omul: Libertatea!

Dar acea serbare, deşi va avea caracter religios, prin omogenitatea de naţionalitate şi limbă a acelora ce vor serba-o şi prin împrejurarea că se va ţinea lângă mormîntul lui Ştefan cel Mare, nimeni nu va putea opri ca ea să aibă, afară de cel religios, şi un caracter naţional. Adepţi ai bisericei creştine, fie ea de orice nuanţă, noi cu toate astea n-am încetat de-a fi români, şi de aceea vom şti ca să dezvoltăm această zi într-o serbare naţională în memoria lui Ştefan cel Mare. De sine însuşi această serbare religioasă e şi naţională, căci locaşul dumnezeiesc monăstirea Putnei e fondată de erou şi acolo zac oasele sale sânte, apoi pentru că o serbare a creştinului e prin escelinţă o serbare românească, căci trecutul nostru nu e decât înfricoşatul coif de aramă al creştinătăţii, al civilizaţiunii. Crist a învins cu litera de aur a adevărului şi a iubirei, Ştefan cu spada cea de flăcări a dreptului. Unul a fost libertatea, cellalt apărătorul evangelului ei (…).”

În septembrie 1870, Eminescu explică cauzele amânării manifestării și adaugă mai multe considerații asupra dorințelor organizatorilor: „Serbarea la mormântul lui Ştefan cel Mare, deşi pornită mai mult dintr-un sentiment de pietate cătră trecutul nostru pe cât glorios, pe atâta nefericit, totuşi cu vremea ideea a început a prinde un interes mai bogat decum puteam presupune din început. S-a născut conştiinţa că o întrunire a studenţilor români din toate părţile ar putea să constituie şi altceva decât numai o serbare pentru glorificarea trecutului nostru şi că cu o ocaziune atât de favorabilă în feliul său, am putea să ne gândim mai serios asupra problemelor ce viitorul ne le impune cu atâta necesitate.(…) Ca lucrarea noastră în viitor să constituie un singur organism, normal şi fără abatere, e, se ‘nţelege de sine, un ideal a cărui împlinire nu e decât problematică; însă puţinul bine ce ar putea rezulta dintr-o încercare de a organiza viaţa viitorului însemnează totuşi mai mult decât nici o încercare spre aceasta. Asta-i espunerea scurtă a scopului serbărei de la Putna”.

„Românescul steag, cu fală, Fâlfâie falnic în cer!”
Astfel, cu ajutorul Domnului, peste un an, pe 15 august, după cum se scrie și pe portalul Putna.ro „lumea se adună de dimineața la porticul festiv, unde Ioan Slavici rostește o alocuțiune adecvata momentului. Se pornește apoi, în cortegiu, spre biserică. La mormântul lui Ștefan cel Mare, bogat împodobit cu ghirlande și faclă, patru membri ai Comitetului studențesc fac de gardă, oficiază liturghia, după care egumenul Arcadie Ciupercovici rostește o cuvântare, evocând gloria străbună și semnificația serbării. Eminescu relata, în numărul din 22 – 25 august 1871 al „Curierului de Iași”, că „eminentul preot știu atât de bine să vorbească la sufletele auditoriului (…), încât (…), am simțit inima noastră mișcându-se de patriotism și însuflețire”. Mulțimea se întoarce apoi din nou la portic, unde tânărul A. D. Xenopol își rostește strălucita cuvântare festivă. Revista Albina, din septembrie 1871, descrie pe larg superba serbare, în cele mai mici amănunte, amintind și prezența steagurilor tricolore: „La mijlocul aleii se ridică un verde arc de triumf, cu inscripţia, în litere aurite: „Memoriei lui Ştefan cel Mare”, şi ornat cu o frumoasă marcă aurie a Domnilor Moldovei, apoi, în mod simetric, cu diferite stindarde, între care tricolorul naţional, fâlfâind în mijloc, la locul de onoare, întocmai după spusele baladei: Românescul steag, cu fală, Fâlfâie falnic în cer!”.
Lacrimi din ochii lui Eminescu și ai participanților

Teodor Stefanelli. prietenul apropiat al Românului Absolut, descrie în lucrarea sa “Amintiri despre EMINESCU“  „cel mai sublim şi mișcător moment al întregii serbări”: “Era impunătoare această mulţime compusă din inteligenţă şi popor, care încet şi tăcută înainta pios spre locașul unde se odihneau osemintele marelui Domn. Eu mă aflam lângă Eminescu. El era tăcut şi înainta cu capul plecat. Îți făcea impresia că gândurile sale planau în depărtări ce numai el ştia să le pătrundă. Așa am ajuns la mănăstire, şi am intrat în sfântul locaș unde la dreapta se află mormântul eroului. Deoparte şi de alta a mormântului sta Comitetul, iar Eminescu şi eu stăteam în faţa mormântului la o depărtare cam de doi paşi. Se ținură cuvântările, se depuseră darurile pe mormânt, apoi urmă solemna închinare a delegațiilor şi a altor credincioși înaintea mormântului. Moment înălțător, care ne transporta şi ne umplea de tainice fioruri, nesimțite până atunci! Această însuflețire a ajuns însă la culme, când colonelul Boteanu, în mare ținută, păși înaintea mormântului şi ținu o scurtă cuvântare în memoria celui ce se odihneşte aici de peste trei secole, dar al cărui geniu veghează şi azi asupra scumpului său popor. Iar când apoi îşi plecă Boteanu genunchii înaintea mormântului, când îşi descinse centironul de aur de la brâu și-l depuse pe mormânt, rostind cu adâncă emoţie cuvintele: că în numele Oștirii Române îl depune în semn de admirare şi pioasă venerație pe mormântul marelui Căpitan şi Cârmuitor de lupte, atuncea parcă trecu un fior prin cei de faţă şi toți erau așa de emoționați încât vedeai că fără voie li se furișară lacrimi în ochi. Acum îmi făcu Eminescu semn să ieșim și-mi zise afară că acesta a fost cel mai sublim şi mișcător moment al întregii serbări”.

Eminescu a „clocit” ideea

Tot Stefanelii ne relevă, în aceeași lucrare, și cine este autorul marii întruniri: „Eminescu mi-a spus-o singur că el a „clocit” această idee și când l’am întrebat, de ce retace aceasta și nu o spune ca să o știe toți, nu numai cunoscuții săi cei mai de aproape, mi-a răspuns că nu ar fi recomandabil să știe guvernul austriac că Românii din România, adecă supuși străini au propus aranjarea acestei serbări, dar el (Eminescu) a sugerat ideea în maî multe părți, așa ca să nu se mai știe, dela cine anume vine.Și în adevăr în toate discuțiile și actele privitoare la serbare nu se menționează cine a fost acela care a venit cu ideea. În scrisoarea sa adresată lui D. Brătianu, Eminescu rămâne consecvent, numai ca să nu sufere serbarea. De altfel și modestia prea cunoscută a lui Eminescu ne explică de ce nu-și asumă el ideea serbării”.

Slavici: „Românii trebuie să fie uniți într-un singur stat”
Ioan Slavici scrie, în „Închisorile mele de Înainte și după venirea în Regat” despre momentul Putna 1871: “În apelul adresat publicului când cu serbarea de la Putna (Românul, 10 Iunie 1871) am zis:„Națiunea română voiește cultură, și cultura ei trebuie să fie una, omogenă la Prut și la Lomniș, omogenă în sânul Carpaților și pe malurile Dunării bătrâne…” În apelul adresat domnișoarelor române, acestea sunt rugate să trimită la Putna un steag cu inscripțiunea:„Cultura e puterea popoarelor”. Acestea nu erau vederile noastre, ale celor câțiva tineri care au pus la cale serbarea, ci ale celor mai de frunte dintre fruntașii de atunci ai românilor, între care junimiștii, Alecsandri, Kogălniceanu și mai ales Șaguna împreună cu toți ai săi. Între universitarii care au luat parte la serbare, deci și la Congres – desfășurat pe 17 august (n.n.) -, se aflau însă mulți care stăruiau în gândul că restabilirea unității în viața culturală a poporului român nu se va putea face decât după ce românii toți vor fi uniți într-un singur stat.”
Dimitrie Vatamaniuc: “Adevărul acestor speranţe îl constituia idealul de unitate naţională”
Marele eminescolog Dimitrie Vatamaniuc subliniază în Analele Bucovinei (1998) esența Serbării: “Adevărul acestor speranţe îl constituia idealul de unitate naţională. Alexandru D. Xenopol se pronunţă şi el, în cuvântarea festivă, pentru unitate naţională: „Ştefan cel Mare încetează – arată el – a fi eroul unei părţi a ţărilor locuite de români şi devine un centru pentru acelaşi neam”. Studenţii purtau eşarfe tricolore, delegaţiile, stindarde cu inscripţii care vizau tot unitatea naţională, iar cea de pe urna votivă îl numea pe Ştefan cel Mare „Apărătorul existenţei române”. Delegaţiile aduc ţărână, din provinciile lor, pe care o depun în urna votivă, care se aşează, cu mare ceremonie, pe mormântul domnitorului. Un moment emoţionant îl constituie gestul unui ofiţer român, întors din războiul franco-german, care îşi depune centurionul şi sabia pe mormântul lui Ştefan cel Mare în numele armatei române. Eminescu împarte, în timpul  festivităţilor, poezia lui Dimitrie Gusti, La mormântul lui Ştefan cel Mare, în care se declară că alături de Moldova şi Muntenia şi alte provincii sunt „pământ românesc”, iar la marea horă a participanţilor la serbare, Ciprian Porumbescu cântă la vioară „Daciei întregi”. Congresul studenţesc, care se ţine la propunerea lui Eminescu, fixează ca program de activitate pentru această generaţie, lupta pentru unitatea culturală a tuturor românilor.”, scrie regretatul academician, coordonatorul impresionantelor ediții „Opere” ale lui Eminescu, apărute la Academia Română și Editura Național.
Xenopol la Putna: „S-avem speranţă, fraţilor români”
Tânărul student la Berlin A. D. Xenopol a fost câștigătorul concursului de discursuri organizat de comitetul central de la Viena pentru Serbarea de la Putna. În Curierul de Iași din 22 și 25 august 1871, Eminescu povestește cum a fost: ” (…) în urmă lumea să stropește cu aghiasmă ș-apoi în mijlocul unei tăceri adânci d. Xenopol rostește cuvântarea festivă. Acest cuvânt întrunește în sine toate elementele ce constituie un adevărat op de elocință, și nu-i mirare dacă mintea fiecăruia era fixată cu toată puterea asupra pasagelor instructive ce se desfășurau într-însul, asupra învățăturilor potrivite ce oratorul făcea să se reflecteze din faptele lui Ștefan cel Mare asupra stărei noastre de față. (…) Să deie ceriul ca să ajungem asemine momente mai adeseori, să ne întâlnim la mormintele strămoșilor noștri plini de virtute, și să ne legãm de suvenirea lor cu credința și aspirațiile vieții noastre. Numai cu chipul acesta vom putea conserva patria ce avem; numai cu chipul acesta neamul românesc poate spera slavă și pomenire în viitor.”
Portalul Mihai-Eminescu.Ro a publicat în premieră online discursul lui Xenopol la Putna de acum 169 de ani, din care redăm un îndemn valabil și pentru românii de azi: “Astăzi, răul e mai mult înlăuntrul nostru, din cauză că elementul bun rămâne răzleţit, nefiind un suflet mare în jurul căruia să se concentreze tot ce este mai ales în naţiunea noastră. Totuşi s-avem speranţă, fraţilor români! Dacă elementul bun se uneşte în jurul unei idei, dacă puterile de viaţă aleargă la întrunire pe mormântul eroilor naţiunii, spre a lucra cu un gând, cu o inimă spre binele obştesc, atunci să nu ne temem ! Predominarea binelui şi a adevărului va urma în curând lucrării întrunite a elementului bun, şi o stare mai liniştită, mai regulată şi mai puternică a interiorului ne va mijloci în curând respectarea în afară a naţiunii române şi propăşirea ei spre unul şi acelaşi viitor. Dacă nu este eroul viu în fruntea noastră, este ideea pentru care s-au luptat. Ea este un soare veşnic arzător pentru oglinzile curate ce pot a-l răsfrânge.”
Eminescu: „Numai cu credință neamul românesc poate spera slavă şi pomenire în viitor”
Bravul Eminescu scrie la rândul său în darea sa de seamă din Curierul de Iași cuvinte despre serbare dar și pentru urmașii săi de azi: „Este imposibil de esprimat bine prin cuvinte acea impresiune înălţătoare ce te pătrundea la auzirea acelor vuiete. Sunetele clopotelor împreunate cu trăzniturile bubuitoare ale săcăluşelor parcurau munţii departe – departe, şi mult în urmă auzeai clocotind ecourile repeţite. Mai adauge la aceste splendida luminaţie din mănăstire şi strălucitoarele focuri aprinse pe piscurile de primprejur: ş-o fericită iluzie te răpeşte şi te transpoartă în timpurile când viteazul pe care-l celebrăm după patru secole sta cu fierul în mână, ca un zid de apărare al creştinătăţei contra furiei musulmane. (…) Să deie ceriul ca să ajungem asemine momente mai adeseori, să ne întâlnim pe mormintele strămoşilor noştri plini de virtute, şi să ne legăm de suvenirea lor cu credinţa şi aspiraţiile vieţei noastre. Numai cu chipul acesta vom putea conserva patria ce avem; numai cu chipul acesta neamul românesc poate spera slavă şi pomenire în viitor!… „

 

CONTINUAREA ARTICOLULUI IN PAGINA URMATOARE