Gîndului de vineri, 14 noiembrie 2014, i-am pus drept moț titlul O premieră postdecembristă: Confruntarea dintre cele două voturi negative.

După ce  arătam că din 1990 pînă acum, s-a votat împotriva cuiva – Ion Iliescu, Adrian Năstase, Traian Băsescu - făcîndu-i pe sociologi şi comentatori să folosească sintagma Vot negativ, anunțam că: „2014 aduce cu sine o premieră postdecembristă: Dublul vot negativ”.

Scriam cu două zile înainte de al doilea tur:

„Propaganda PSD-istă foloseşte sloganul: Votaţi ca să nu se mai continue regimul Băsescu!

La rîndu-i, Klaus Iohannis îndeamnă la vot împotriva lui Victor Ponta. Dacă Victor Ponta ajunge preşedinte – spune propaganda ACL – va fi un dezastru.

Ne confruntăm astfel, în 2014, cu dublul vot negativ. Deşi Traian Băsescu nu mai candidează, masele PSD-iste sînt chemate să voteze împotriva lui Traian Băsescu. Electoratul de Dreapta e chemat să voteze împotriva lui Victor Ponta.

În final, mă întrebam:

„Care dintre cele două voturi negative va fi mai puternic:

Cel împotriva lui Traian Băsescu sau cel împotriva lui Victor Ponta?”

De la cel de-al doilea tur de scrutin au trecut mai mult de două săptămîni. Spectaculoasa răsturnare de scor, demnă de a intra în Cartea Recordurilor – de la o diferenţă de 10%  în  favoarea lui  Victor Ponta, la o diferență de aproape 10 la sută în defavoarea sa - pare a fi dat un răspuns întrebării mele:

Dintre cele două voturi, cel împotriva lui Victor Ponta a fost cel mai puternic.

În primul său interviu de după eşec, cel dat site-ului DC News, Victor Ponta recunoştea drept greşeală uriaşă de campanie fixarea pe Traian Băsescu ca adversar.

În tot acest timp, Klaus Iohannis – mărturiseşte Victor Ponta – zburda pe cîmpii.

Într-adevăr, aşa cum am recunoscut şi eu, un străin de realităţile româneşti ar fi rămas uluit să constate că principala confruntare era dintre Victor Ponta şi Traian Băsescu şi nu dintre Victor Ponta şi Klaus Iohannis. Se înțelege că uluiala și-ar fi avut temeiul în axioma: Traian Băsescu nu mai candidează.

A greşit crucial Victor Ponta asumîndu-şi o campanie negativă împotriva lui Traian Băsescu, neglijîndu-l pe adevăratul concurent, Klaus Iohannis?

Da şi nu.

Da, deoarece la doi ani de la Referendum, antipatia faţă de Traian Băsescu se mai micşorase. În plus, strategii lui Victor Ponta nu luaseră în calcul două elemente ale Crizei politice din vara lui 2012:

1) Două partide – PSD şi PNL – nu reuşiseră să scoată la vot 50% dintre alegătoriii înscrişi pe liste. Asta înseamnă că presupusa revoltă naţională faţă de Traian Băsescu nu exista şi că sondarea USL a stărilor de spirit colective eşuase lamentabil.

2) Mulţi dintre cei care ieşiseră la vot împotriva lui Traian Băsescu n-o făcuseră spontan, cum s-a întîmplat cu milionul ieşit pe 16 noiembrie 2014 la urne împotriva lui Victor Ponta, ci pentru că-i mînaseră din urmă maşinăriile celor două partide.

Din motive complexe, între care se numără şi obtuzitatea propagandei PSD-iste, dar şi nevoia lui Victor Ponta de a-i cînta în strună lui Dan Voiculescu, timp de doi ani, Victor Ponta a ţinut-o langa cu Dreptatea care trebuie făcută pînă la capăt celor 7,4 milioane de votanţi la Referendum, dar mai ales cu demolarea cărămidă cu cărămidă a  Regimului Traian Băsescu, văzut ca o  Bastilia de Dâmbovița.

În viziunea lui Victor Ponta, scrutinul prezidenţial nu era un simplu moment electoral, ci o Revoluţie istorică. Venirea sa la Cotroceni nu era văzută ca o simplă preluare de putere, ci drept lovitura de grație dată Fortăreței Băsescu. Seară de seară, metaforele acestea Revoluție, Debăsificare, erau trecute dintr-o gură într-alta, fără teama de microbi, de argații lui Dan  Voiculescu de la Antena 3.  Așa cum se vede acum, cînd postul și-a pierdut busola, transformîndu-se într-un fel de Paprika tv, obsesia Băsescu era o formulă prin care cei de la Trustul Intact își ascundeau lipsa de profesionalism. Și sub influența Strategului Bogdan Teodorescu, Victor Ponta a luat metaforele în serios.

Dacă s-ar fi rezumat la a vorbi de curmarea stilului Băsescu de a face politică, poate că această campanie ar fi fost eficientă. Dar să proclami dărîmarea Regimului Băsescu în condiţiile în care, prin Regimul Băsescu se înţeleg şi marile realizări în domeniul luptei împotriva Corupţiei însemna asumarea iresponsabilă a restauraţiei în materie de Corupţie. Ca să nu mai spun că iresponsabilitatea veselă a lui Victor Ponta atinsese culmea prin angajamentul solemn că, odată ajuns președinte, îl va vîrî pe Traian Băsescu la închisoare. Un politician care voia să ajungă președintele României făgăduia alegătorilor nu o viață mai bună, ci pușcărie pentru președintele anterior!

Scopul acestei campanii a constat în identificarea lui Klaus Iohannis cu Omul lui Băsescu.

Teoretic, manevra era excelentă. Un Klaus Iohannis identificat drept  continuatorul lui Traian Băsescu însemna un Klaus Iohannis care confirma acuzaţiile de a fi tăiat pensiile şi salariile.

De ce n-a prins manevra?

Pentru că Traian Băsescu şi-a dat seama de ea şi a parat lovitura în chip strălucit prin:

1) Prezentarea lui Klaus Iohannis drept un candidat pe care el nu-l recomandă alegătorilor. Criticile aduse lui Klaus Iohannis de a fi fost premierul de la Grivco, susţinătorul Loviturii de stat din vara lui 2012, toate venite de la Traian Băsescu, nu numai că l-au scutit pe Klaus Iohannis de acuzaţia de continuator al Regimului Băsescu, dar, mai mult, i-au adus şi voturile unor părţi a electoratului USL, anti-Băsescu.

La aceasta a contribuit şi delimitarea lui Klaus Iohannis de felul de a face politică a lui Train Băsescu.

2) Opţiunea categorică, scandalos de categorică pentru Elena Udrea.

Oricît de mult l-ar fi criticat Traian Băsescu pe Klaus Iohannis, i-ar fi fost uşor lui Victor Ponta să convingă de teatrul acestei ciondăneli, dacă Traian Băsescu n-ar fi optat pentru Elena Udrea şi, mai ales, dacă n-ar fi susţinut-o pînă-n pînzele albe.

Desigur, în această opţiune un rol însemnat l-a avut şi nevoia lui Traian Băsescu de a păstra vizibilitatea PMP în campanie, în vederea preluării partidului după încheierea mandatului.

Principalul efect – nu ştiu dacă asumat conştient de Traian Băsescu – a fost însă salvarea lui Klaus Iohannis de la etichetarea de a fi omul lui Băsescu pe şest și prin asta deschiderea drumului către Cotroceni.

Opţiunea pentru Elena Udrea întrunea două trăsături favorabile manevrei:

1) Nu exista nici un risc ca Elena Udrea să intre în turul al doilea.

2) Prin nevoia de starletă a Elenei Udrea, opţiunea a devenit o axiomă a vieţii noastre politice.

În tot acest timp însă, Traian Băsescu i-a administrat lovituri după lovituri lui Victor Ponta.

O strategie cu totul și cu totul  în favoarea lui Klaus Iohannis:

1) Klaus Iohannis rămînea mai departe Icoana care nu se coboară la un război cu Victor Ponta.

Făcea asta Traian Băsescu.

2) Loviturile date de Traian Băsescu nu puteau fi percepute de electorat ca fiind pentru Klaus Iohannis, ci pentru Elena Udrea.

Astfel, campania pentru alegerile prezidenţiale ne-a adus o premieră:

Un candidat – Victor Ponta – a fost înfrînt de un politician care nu candida.

Iar adevăratul candidat l-a învins pe Victor Ponta mulţumindu-se să tacă misterios la confruntarea dintre Traian Băsescu şi Victor Ponta.

Întrebarea întrebărilor:

Klaus Iohannis e conştient că nu el, ci Traian Băsescu l-a învins pe Victor Ponta?!