O evocare a lui Dan Ciachir despre unul dintre cele mai rafinate restaurante din Bucureşti, acum desfiinţat.
În primăvara anului 1999, spre sfârşitul lunii aprilie, o ziaristă străină m-a invitat la restaurantul „Premiera” pentru a discuta despre vizita papei Ioan Paul al II-lea în România, programată la începutul lunii mai.
Auzisem despre acel local aflat în incinta Teatrului Naţional – actorii săi îl frecventau în regim preferenţial –, ale cărui urme au dispărut complet: peste locul acela se înalţă azi o clădire urâtă, colorată ca o bomboană fondantă.
Patronul restaurantului era un medic stomatolog, doctorul Olteanu, emigrat în Germania Federală în anii ’80 ai secolului trecut, fiu de preot, care îşi abandonase profesia iniţială. De la prima întâlnire mi-a lăsat o impresie de om plăcut, destoinic şi inteligent. Fiind primăvară, ne-am aşezat în grădina – cu perspectivă înspre strada Tudor Arghezi – aflată în spatele uneia dintre clădirile lui Nicolae Malaxa, devenite sediul ARCUB, şi-a unei grădini-cinematograf de mult părăsite, înconjurată de un gard decrepit, care trimitea un miros ascuţit de salcâm şi oţetar. Acolo unde ne găseam, în urmă cu câteva decenii subzistau Circul şi grădina cu arbori înalţi ai restaurantului „Rustica”, unde cânta Gigi Marga.
Am ajuns la „Premiera” la asfinţit, iar apropierea serii făcea şi mai plăcut locul. Nu ţin minte ce am mâncat, ce fel de vin am băut, însă m-a frapat mica ghilotină adusă de doctorul Olteanu ca să retez capătul havanei fumate la cafea. Era prima oară când vedeam şi foloseam o asemenea ustensilă.
Zece zile mai târziu mă găseam din nou la „Premiera” pentru a discuta despre vizita papei din perspectiva rezultatelor. Atunci am mâncat cu multă plăcere paste pregătite cu ulei de măsline şi roşii mici, siciliene, care nu pătrunseseră încă la noi şi am băut Cabernet de Vânju Mare, podgorie din Mehedinţi, aproape necunoscută pe vremea aceea. În ianuarie 2000 am pătruns în interiorul localului, care era cam strâmt, însă decorat cu imaginaţie şi bun-gust în genul La belle epoque. Am zărit oameni de calitate printre clienţi. De altfel, restaurantul „Premiera” furniza bufet şi băutură, servite de personalul său, pentru reuniuni mondene şi recepţii diplomatice.
În seara aceea de iarnă în care toate mesele erau ocupate, doctorul Olteanu m-a sfătuit să mănânc ficat de gâscă pregătit de Maurizio, bucătarul restaurantului, pe care l-a şi adus să ni-l arate: un om de 40-45 de ani, din sudul Italiei, pe care doctorul îl întâlnise în Germania şi-l luase la Bucureşti. Vorbea destul de bine româneşte, însă i-a făcut plăcere – s-a luminat la faţă – când i-am adresat cuvântul în limba sa. Mi-a explicat că ficatul pe care îl va pregăti, înăbuşit, în sos scăzut, la foc mic, provine de la nişte gâşte de la Scroviştea, crescute acolo pentru clienţii de la „Premiera”. Ficatul a fost, într-adevăr, deosebit de gustos; am băut atunci un vin dens, aproape vârtos, negru, poate tot de la Vânju Mare, oricum, dintr-o podgorie din Oltenia. La plecare, pe când îmi îmbrăcam paltonul în mica garderobă, Maurizio s-a apropiat de mine şi mi-a spus:
- Dottore, dacă vreţi, vin o dată la dumneavoastră acasă şi vă gătesc orice doriţi, ca să mai vorbim italiană...
Regret şi acum că nu am dat curs propunerii sale, cu atât mai mult cu cât, după ce am mai ajuns de două ori la „Premiera”, localul a fost desfiinţat de unul dintre directorii Teatrului Naţional. Nici despre doctorul Olteanu nu am mai auzit nimic. Însă „Premiera” a rămas pentru mine cel mai plăcut şi rafinat local bucureştean în care am intrat după decembrie 1989.
Recomandările noastre
