După ce a vizitat câteva stațiuni de pe Coasta de Vest a Statelor Unite, Gheorghiu-Dej a poruncit modernizarea bătrânului Mamakioi. O evocare de Dan Ciachir.
În vara anului 1945 a fost deschis la Eforie un local purtând denumirea „La Bomba Atomică”. Tot atunci, naistul Fănică Luca a inaugurat propriul său local, „Capela Carmen”, aflat în apropiere de ghiol. Într-o altă cârciumă, clienţii puteau asculta un pianist care improviza cântând după articole de ziar. De la Cazinoul din Constanţa a fost adusă la Eforie Sud o miniruletă, denumită „Bula”. Deosebirea dintre o ruletă propriu-zisă şi Bula consta în faptul că prima avea 36 de numere, iar la cealaltă se putea miza doar pe nouă numere.
Staţiunea Eforie Sud se numise mai întâi Tekirghiol, apoi Movila, după numele a trei fraţi, antreprenori care o parcelaseră şi o sistematizaseră între cele două războaie mondiale. Apoi a primit numele de Carmen Sylva. În 1948, comuniştii au rebotezat-o „Vasile Roaită” ca omagiu adus unui tânăr şi neînfricat utecist – i-am avut fotografia în manualul de istorie – care trăsese sirena la Atelierele Griviţa în februarie 1933, vestind astfel greva ceferiştilor. Un deceniu mai târziu, când istoricii partidului unic s-au uitat mai atent peste documente, au descoperit că Vasile Roaită fusese în realitate un agent al Siguranţei infiltrat între muncitori. Trăsese sirena atunci când fusese descoperit, în nădejdea că va veni Poliţia să-l scape. L-a omorât un glonţ rătăcit. Aşa încât poza i-a dispărut din cărţile de istorie, iar staţiunea a fost rebotezată Eforie Sud.
În 1948 au fost naţionalizate hotelurile, vilele, casele de vacanţă de pe litoral. Atunci un grup de tineri care frecventase Costineştiul (Mangeapunar) a descoperit ca alternativă cătunul 2 Mai, făcând din el o staţiune ad-hoc. Cele două Eforii au fost axate mai mult pe tratament, iar faimosul hotel „Bellona” din Eforie Nord a devenit „Marea Neagră”. La începutul anilor ’60 ai secolului trecut, regimul comunist şi-a propus să facă din Mamaia o staţiune-emblemă. Potrivit istoricilor, ideea i-a aparţinut lui Gheorghiu-Dej, care, în 1960, a fost în Statele Unite pentru a lua parte la o sesiune ONU. Cu acel prilej a călătorit pe Coasta de Vest şi a văzut câteva staţiuni balneare. Întors în ţară, a căutat să facă din Mamaia o staţiune modernă pe litoralul românesc.
Ne puteți urmări și pe Google News
Ca staţiune, Mamaia exista din 1906, când încă i se mai spunea Mamakioi. Până în 1932 circula trenul pe bulevardul lung de 6 km care azi poartă numele de Bulevardul Mamaiei şi care purta hramul lui Lenin până în 1989. La sfârşitul anilor ’50 au fost introduse troleibuze – iniţial de fabricaţie rusească, ulterior autohtone – care legau centrul Constanţei de Mamaia. Bulevardul V.I. Lenin începea din Bulevardul Tomis, care s-a numit multă vreme Karl Marx, din dreptul unei clădiri de cărămidă aparentă pe al cărei fronton stătea scris cu litere în relief „Casa d’Italia”. Lunga arteră avea pe mijloc răzoare de flori. Mergând înspre Mamaia, pe mâna dreaptă, după ce treceai de câteva clădiri interbelice impunătoare, se deschideau o serie de străduţe care în capătul opus dădeau spre mare. În casele de aici închiriau vara camere vilegiaturiştii, înghesuindu-se în troleibuze, cărând cu ei la Mamaia sacoşele cu mâncare, cearşafurile şi beţele pentru cort. Staţia de troleibuz aflată la câteva sute de metri de Hotelul „Parc” se chema „Pescărie”, întrucât în apropiere exista o cherhana.
Spre sfârşitul anilor ’50, Ocârmuirea transformase cele peste o sută de cabine ale Hotelului „Cazino”, construit în 1934, în camere de locuit, pe lângă cele existente deja, şi renovase un alt hotel interbelic, „Rex”, rebotezat „Internaţional”. Ridicaseră şi comuniştii un hotel, „Albatros”, iar în 1956, nu departe de „Internaţional”, apărea hotelul „Ialta”, aromând stilistic a propagandă moscovită. Îndată ce a sunat ceasul derusificării, după plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din aprilie 1964, Hotelul „Ialta” a devenit peste noapte „Hotel Bucureşti”. Până în 1960, în afară de noile hoteluri menţionate nu se mai construiesc la Mamaia decât cinci hoteluri („Tomis”, „Central”, „Modern”, „Palas”, „Istria”).
În Mamaia locuiau foarte puţini vilegiaturişti, zecile de mii de „sezonişti” stând cu chirie în casele din Constanţa, de unde veneau şi se întorceau cu troleibuzele, străbătând uneori zece kilometri la ducere şi tot atâţia la întoarcere.
De la începutul anilor ’60, când se termină de construit hotelurile „Parc” – mascotă şi simbol al staţiunii – şi „Perla”, înalte de peste zece etaje, proiectate de arhitecţi formaţi în epoca interbelică, se bate tot mai multă monedă propagandistică pe Mamaia. Lângă Hotelul „Perla” este amplasat Teatrul de Vară, iar din 1963 se desfăşoară pe estrada sa Festivalul de muzică uşoară de la Mamaia. Luna la Mamaia, La revedere, litoral, Pe litoral mi-a rămas inima sunt câteva din refrenele epocii lansate aici. Dispar sau intră în umbră soliştii anilor ’50 şi apar alţii noi. Orchestra, dirijată de Sile Dinicu, are tot atâţia instrumentişti ca şi aceea a Festivalului de la Sanremo, pe care Televiziunea Română începe să-l retransmită din 1964. Alămuri, neon, paiete, corp de balet, amestec de jazz şi cha-cha... lasă o senzaţie de dorinţă de epatare. La fel barurile de zi din hotelurile „Parc” şi „Perla” în care sunt cazaţi turişti străini ademeniţi de preţurile ieftine şi de reclama făcută Mamaiei, îndeosebi în Germania Federală şi în ţările scandinave.
Pentru o familie de români, mai ales pentru una din provincie, o săptămână sau 12 zile petrecute la Mamaia în mijlocul anilor ’60 – perioada de apogeu a staţiunii – reprezenta ceva. Însă era o sărăcie poleită, evidentă în eternele fripturi de porc la grătar cu garnitură de cartofi prăjiţi servite în restaurante şi în sticla de un litru de Murfatlar „cu corăbioară” (pe etichetă) din frapieră. Plaja devine supraaglomerată, cu fiecare an troleibuzele aduc din Constanţa tot mai mulţi „sezonişti”. Unii ascultă radioul întinşi pe nisip, alţii joacă table, nu puţine femei întind pasienţe sau îşi dau în cărţi pe cearşaf. Creşte numărul hotelurilor, traseul troleibuzelor se extinde mereu, se lungesc cozile în faţa dughenelor cu cornuri, lapte bătut şi sucuri. Pe la sfârşitul anilor ’70 se împuţinează turiştii străini de pe litoral, deşi sejururile sunt mai ieftine decât costul unui bilet de avion Frankfurt-Bucureşti, motiv pentru care mulţi români stabiliţi în Occident preferă să vină în vizită la rude plătind o excursie la Mamaia (sau la Poiana Braşov) fără să ajungă acolo.
Recomandările noastre
