Sursa foto: Arhiva EVZZilele trecute, s-a încheiat în Texas, la Houston - ,,capitala’’ petrolului american și chiar mondial - conferința CERAWeek 2026, supranumită „Super Bowl-ul energiei” la nivel internațional. A reunit peste 3000 de participanți din peste 90 de țări sub tema centrală ,,Convergență și Competiție: Energie, Tehnologie și Geopolitică.
La Houston, lideri de top, organizator pe măsură
Grandoare tipic texană, dar și pragmatism și mult realism. Cuvântul de ordine: urgența geopolitică generată de criza din Golf. Evenimentul a fost marcat de prezența unor personalități de rang înalt din sectoarele public și privat: lideri ai giganților energetici (Aramco, Chevron, Shell, TotalEnergies șa.), 88 de miniștri ai economiei și energiei, reprezentanți ai societăților din segmentul tehnologic, experți. Numele organizatorului spune totul despre seriozitatea reuniunii: S&P Global, agenție implicată și în evaluarea economiei românești (S&P Global Romania).
Evoluția prețului combustibililor fosili nu este cel mai important lucru
Nu îmi propun să comentez conținutul unei manifestări care a durat patru zile, ci să analizez una dintre ideile-mesaj pe care cei prezenți le-au transmis lumii întregi, pornind de la consecințele crizei menționate. Nu evoluția prețului țițeiului și gazului este cea mai importantă consecință, ci cantitatea de combustibili fosili pe care producătorii o vor putea furniza în viitor. Este o problemă crucială a zilelor noastre, prezente și viitoare, care va trebui luată în considerare nu doar ca temă de reflecție, ci și ca acțiune – tristă, tragică, dar rapidă. În rândurile de mai jos, voi încerca să explic această temă, care a constituit obiectul gândirii economice – la o dimensiune apropiată de cea actuală – cu mai bine de 50 de ani în urmă, în înedpărtatul 1973. A fost exemplul clasic de folosire a energiei ca ,,armă politică’’.
1973 - ,,anul întunericului’’ și al stagflației
Ca răspuns la sprijinul acordat de SUA Israelului – era atacat chiar în ziua de Yom Kippur de către Siria și Egipt – membrii arabi ai OPEC (OPAEP) au aplicat un embargo total asupra livrărilor de petrol către Statele Unite, Olanda, Portugalia și Africa de Sud. Lunar, producția și livrările către ceilalți beneficiari au fost reduse cu 5%. Deși la nivel global, producția a scăzut cu câteva procente, panica a fost uriașă. Prețul barilului a crescut de 3-4 ori. În Occident mai ales, s-a trecut la raționalizarea drastică a consumului. A început prima perioadă de stagflație – înflație mare și creștere economică redusă. Fără să fiu malițios, aș spune că politicienii noștri au prevăzut criza actuală și ne-au adus stagflația încă de anul trecut. Așa da!
Voi reveni mai jos asupra crizei din 1973, accentuând modul cum, paradoxal, a contribuit la disoluția Uniunii Sovietice, după ,,era Brejnev’’.
Se suprapun efectele celor două conflicte: Ucraina și Iran
Asistăm, în aceste săptămâni, la o suprapunere de efecte ale celor două conflicte majore: Ucraina și Iran. Oferta energetică și cererea nu mai sunt în echlibru. Excludem, din analiză, o realitate cu care ne-am obișnuit în Europa și într-o oarecare măsură, pe coasta de vest a Statelor Unite: energia regenerabilă. Revin acum la conferința de la Houston. Referindu-se la consecințele intervenției din Iran, Chris Wright, secretarul pentru energie din administrația Trump, afirma la Houston: ,,Misiunea noastră e clară: creșterea producției de energie, consolidarea securității Statelor Unite și în general, a lumii întregi’’. Partea cu ,,lumea întreagă’’ e discutabilă însă reține atenția o altă afirmație a lui Wright: ,,Prețurile nu au crescut atât de mult încât să provoace o reducere semnificativă a cererii’’. Deocamdată. În replică, Wael Sawan – director executiv al companiei Shell – a pus în gardă asistența în legătură cu un alt aspect trecut oarecum cu vederea până acum. Creșterea prețului este pe plan secundar față de reducerea constantă - și chiar întreruperea - fluxului de țiței și gaz între producători și consumatori. Mai grav decât în 1973.
Crizele și învățămintele domnului Jørgensen
Situația este tensionată în mai multe regiuni ale lumii, la mare distanță unele de altele. State din Asia de sud-est au adoptat măsuri de austeritate ca în 1973. În rândurile armatei statului Chile – singura țară din America Latină fără resurse petroliere, intrată acum într-o perioadă de ,,stres energetic’’ – sunt voci care se referă amenințător la Argentina, dacă ar întrerupe fluxul transandin de carburanți. În Europa, comisarul UE pentru energie, danezul Dan Jørgensen, propune și el măsuri de austeritate, luate din ,,manualele’’ anului 1973. Ne explică apoi, că Europa – ieșită cu greu din criza energetică generată de ,,operațiunea specială’’ a lui Putin în Ucraina – este într-o poziție vulnerabilă în contextul celei de acum, determinată de conflictul din Golf. Oricare dintre noi ar putea veni cu măsurile de ,,bun simț energetic’’ propovăduite de Jorgensen, care arată, mai degrabă, limitele unei Comisii fără viziune de perspectivă în politica energetică. Oare n-o fi învățat nimic din 2022 până azi. De pandemie nu mai zic ...
Trump și deschiderea ,,naturală’’ a Strâmtorii Hormuz
Nu trebuie să fii un specialist în strategie militară ca să-ți dai seama că un conflict - ,,care se apropie de finalizare’’, vorba lui Donald Trump – va dura mai mult decât se anticipa. ,,Europenii - potrivit lui The Donald – să se adune cu curaj și să meargă să ia petrolul când conflictul se va încheia, pentru că Strâtoarea Hormuz se va deschide natural’’. Pentru a merge acolo, europenilor le mai trebuie multe altele pe lângă curaj, iar traficul în strâmtoare va fi cu probleme multă vreme după încheierea conflictului. Se pare că ,,natural’’ înseamnă altceva în America decât în Europa.
Trump uită însă că 30 de milioane de locuri de muncă din SUA – și 25% din PIB – depind de relațiile economico-industriale și comerciale cu state care, la rândul lor, depind de resursele energetice din Golf. În anul CM de fotbal din America și al alegerilor mid term din noiembrie, președintele pare să se îndrepte spre un autogol de zile mari.
Metamorfoza lui Vladimir Putin ...
Privind de sus situația din Orientul Mijlociu și proiectând ceva mai multă lumină asupra ei, observăm că reacția Moscovei față de războiul din Iran a fost, mai degrabă, de circumstanță. Președintele Putin s-a ținut oarecum departe o bună bucată de vreme lăsând inițiativa – cum rar se întâmplă – premierului Mișustin și ,,tandemului’’ Lavrov-Peșkov. Ulterior, la 10 martie, a propus medierea Moscovei între beligeranți, iar la 26 martie a afirmat că ,,războiul va conduce la un șoc global similar pandemiei Covid-19’’. Fiindu-i favorabilă situația, în contextul ridicării parțiale a sancțiunilor și creșterii prețului combustibilor fosili, a ales o strategie de ,,mediator îngrijorat’’ la nivel public, păstrând o distanță bine calculată tactic față de participanții la conflict. În esență, Moscova a reintrat pe piața legală a țițeiului, și-a mărit veniturile și s-a trezit cu agresiunea din Ucraina trecută pe planul doi în spațiul public internațional. Pentru o vreme desigur, dar vremea depinde de ... vremuri.
... și lecția usturătoare a lui Brejnev, după 1973: căderea URSS
Revin la tema anului fatidic 1973. În timp ce statele arabe din OPEC impuneau embargoul asupra Occidentului, URSS a continuat să vândă petrol clienților europeni (precum Italia, Franța și Germania de Vest), aplicând însă prețurile pieței, care au crescut de patru ori. Veniturile uriașe din „petrodolari” au permis Moscovei să finanțeze atingerea parității militare cu SUA și să își extindă influența în Lumea a Treia (de exemplu, susținerea regimurilor din Angola sau Etiopia).
Criza a lovit exact când reformele inițiate de Alexei Kosîghin (care vizau eficientizarea industriei) începeau să stagneze. Fluxul de bani facili din petrol a convins ,,camarila’’ lui Brejnev că reformele structurale nu mai sunt necesare, preferând să „cumpere” stabilitatea socială prin importuri de alimente și bunuri de consum din Vest. Economia sovietică a devenit „dependentă” de prețurile mari la țiței. În loc să investească în tehnologie pentru eficientizarea consumului, URSS a continuat să folosească resursele într-un mod extrem de risipitor, bazându-se pe exploatarea noilor zăcăminte din Siberia Occidentală.
Deci, pe termen scurt, criza din 1973 a fost o victorie pentru Brejnev, mascând problemele structurale ale sistemului. Pe termen lung, însă, prăbușirea prețului petrolului în anii '80 a lăsat o economie sovietică nepregătită și dependentă de importuri, accelerând criza regimului sub Gorbaciov. Nu vi se pare, dragi cititori, că situația lui Putin seamănă puțin cu a lui Brejnev din partea a doua a anilor ’70? Atunci, Moscova a vrut expansiune și un război, în Afganistan. Acum are altul, în Ucraina. Atunci nu avea sancțiuni, acum le are....
Concluzii cu iz ... rusesc
În concluzie, ecourile crizei din 1973 nu mai sunt astăzi doar simple lecții de istorie, ci au devenit realități acute pe masa liderilor din toată lumea, nu doar a celor reuniți la CERAWeek. De la austeritatea impusă în diverse colțuri ale lumii și până la discursurile pragmatice, dar alarmante, ale unor figuri precum Dan Jørgensen, semnalul este clar: energia a redevenit principala armă de presiune geopolitică.
În timp ce administrația Trump forțează o „finalizare rapidă” a conflictului prin pârghii economice și politice, Moscova joacă un joc dual de așteptare și mediere interesată, distribuind rolurile între prudența lui Putin și retorica tăioasă a lui Lavrov. A uitat lecția ,,banilor facili’’ din perioada lui Brejnev și căderea din timpul lui Gorbaciov.
Lumea pare să se afle într-un echilibru fragil, unde petrolul și gazele dictează nu doar prețul la pompă, ci și noile frontiere ale influenței globale.
Rămâne însă o întrebare fundamentală: în acest careu de ași ai puterii, cât de mult poate cântări tăcerea strategică a celuilalt mare jucător de la Răsărit? Dar despre poziția Beijingului și modul în care China își recalculează pașii în acest conflict, vom discuta pe larg într-o analiză viitoare.
