Și, mi-aș fi dorit să știu de ce noi, ca țară, am fost de acord cu vizitele lui Biden, Nuland, Gordon in România si presiunile politice pe care le-au făcut, pentru menținerea acestui individ Băsescu și al ”statului paralel” la conducerea României, deși 75% dintre români se exprimaseră prin vot ca acesta să fie demis. N-a fost să fie. Joe Biden este acum președintele Americii și speranța mea se îndreaptă tot către Barak Obama, care, sper, se va afla pe un post de consilier apropiat al actualului președinte.

Mai sper că atitudinea americii față de Cuba să se schimbe.

Ziaristul american Jon Alpert a regizat unul dintre cele mai minunate documentare despre Cuba – „Cuba and the Cameraman”,  documentând patruzeci şi cinci de ani din istoria Cubei. Din anii 1970 până la funeraliile lui Fidel Castro, în 2016, într-o ţară distrusă de embargo-ul american. Nu numai Alpert a fost fascinat de personalitatea lui Castro. Toți oamenii din Cuba și foarte mulți cetățeni ai Lumii au fost marcați de Fidel. Un Fidel Castro, care alături de Che Guevara au fost ultimii revoluționari romantici ai istoriei.

Sunt sigur că toți cei care i-au citit pe marii scriitori sud-americani, de la Alejo Carpentier, Augusto Roa Bastos, Erico Verisimo, până la  Gabriel Garcia Marquez, știu exact la ce mă refer.  Alpert era, cînd a început celebrul său film, un tânăr care credea într-o lume mai bună și dreaptă. Îndrăznesc să cred că astfel de oameni mai există și azi. Eu sunt unul dintre ei. Iar Cuba este o țară care fascinează și azi, iar  poporul ei mândru și demn, deși ducându-ți existența extrem de greu, stîrnește admirație. Moștenirea lui Fidel este controversată; a lăsat Cuba ruinată economic, însă, într-un fel, la fel de romantic, neînvinsă.

Am revăzut filmul lui Jon Alpert  și mi-am dat seama că asemeni mie și altor prieteni ai mei, iubește țara aceasta, din toată inima.

E și greu să nu iubești Cuba, după ce ai vizitat-o, după ce i-ai cunoscut oamenii calzi, zîmbitori, chinuiți și demni în sărăcia lor.

Fiecare secundă a documentarului său debordează de această dragoste. Am avut bucuria să ne aflăm, - împreună cu un grup de prieteni, din care câțiva ziariști -, la Havana, chiar cînd în Europa pandemia bătea la ușă, și ne am dat seama că și noi iubim Cuba, într-un fel lucid, acea luciditate caracteristică jurnalistului. Acea dragoste sinceră, care mă face să scriu acum aceste rînduri. Oamenii pe care i-am cunoscut acolo, atmosfera, umbrele marilor scriitori și artiști  care se plimbă, parcă, printre cubanezii  care în prezent suferă acum de foame, sunt, pur și simplu de neuitat.

Jon Alpert a ajuns în apropierea lui Fidel Castro, iar între ei s-a născut o prietenie adevărată. Jurnalistul l-a vizitat pe Fidel și când acesta a împlinit nouăzeci de ani, în anul morții acestuia. S-ar putea susține, deci, că filmul lui Alpert este subiectiv și că se situează de partea acestui  om,  Fidel Castro, care, paradoxal este și foarte iubit, dar și foarte detestat.  Alpert este într-adevăr subiectiv, dar pentru că iubește Cuba.

A făcut un documentar, nu pentru că l-ar fi iubit pe Fidel, ci pentru că iubea și înțelegea Cuba, cu tot ceeace înseamnă ea.

Revîzând, așadar, filmul, mi-am dat seama că  și eu scriu aceste rînduri din același motiv. Fiindcă, așa ca și Jon Alpert, mi-a fost dat să înțeleg Cuba, să-i admir poporul, să-i iubesc muzica și s-o port, pentru totdeauna în suflet.

La ora când scriu aceste rînduri, pe fluxurile de știri, Cuba denunţă oportunismul politic al noilor sancţiuni americane la adresa sa. Cu toate că acum, Cuba are relații oficiale diplomatice cu  197 de state, din care 117 reprezentate la nivel de ambasadă in Havana si 80 din alte capitale.  7 dintre statele prezente la Havana au și consulate generale, 5 consulate onorifice. În plus, la Havana sunt 7 reprezentanțe ale organismelor internaționale, printre care ONU și Uniunea Europeană.

Comisia Europeană, iată, spre cinstea ei, prin însuși purtătorului de cuvânt pentru Afaceri Internaționale și Politici de Securitate, a reacționat imediat. ”Decizia de a desemna Cuba ca stat sponsor al terorismului, nu face altceva decât să agraveze situația, deja foarte dificilă a poporului cubanez, a economiei acestei țări aflate în pandemie. Această decizie nu este bazată pe nici o informație nouă.”

God bless mr. Peter Stano, semnatarul acestui comunicat, și God bless Europe!