În general, strategiile de viață exaltate, romantice, nesăbuite, dionisiace nu au nici o fărîmă de șansă în fața prozaicului cult al rațiunii. Întrebați-i pe celți, dacă pe mine nu mă credeți. Vercingetorix e exemplu viu, adică de fapt cît se poate de mort, în această privință.

Priviți-l cum, de la înălțimea mîndriei sale despletite și înfrînte, își zvîrle sabia la picioarele lui Cezar. Iată-l cum îngenunche în fața arogantului de roman, biet fraier pe cale să devină istorie. Iată-l cum e luat în robie, ținut ani de zile în întunecată carceră, batjocorit cu mare batjocură și, după ani de zile de chin, sacrificat ritualic, pe cînd învingătorul său intra în triumf în Roma.

Vă place cum organizarea bate exaltarea? Cum rațiunea bate emoția?

Mai sînt exemple. Ohoho, cîte mai sînt. Dincolo de celți, întrebați-i pe azteci. Întrebați-i pe zuluși. Întrebați-i pe cazaci. Întrebați toate slugile istoriei care au fost călcate în picioare de către marele, necruțătorul behemot rațional numit imperiu. Pînă și cea mai aspră năpastă a lumii ăsteia, magnificii cruzii mongoli, cei care veneau și zdrobeau tot în copitele cailor lor, lăsînd piramide de țeste în urmă, au fost în cele din urmă striviți încet, metodic de mașinăria impasibilă a imperiului chinez.

Cuvîntul cheie în toată această zbatere întru glorie, progres și zăticnire durabilă este “tehnologie”.

Acest cuvînt “tehnologie” permează toată străduința întru modernitate a istoriei recente. De fapt, modernitatea nu are cum să existe fără tehnologie. Ciclul tehnologie – putere – prosperitate – mai multă tehnologie – da capo e cel care mișcă existența societăților din ultimii cinci sute de ani. Și ce a mai mișcat-o!

Modernitatea și tehnologia fără rațiune nu există. Rațiunea, această mare fiară sfîntă care ne guvernează existența de ceva timp încoace. Limbajul ei de rugăciune și de incantații? Matematica. Manualul ei de utilizare a realității, cartea ei de dogme și de rețete culinare? Fizica și toate cele ce decurg dintr-însa.

Marele său dușman ontologic? Nu religia. Nu misticismul. Ci complexitatea. Demonul lui Mandelbrot care face varză orice poftă de hybris de nețărmurire a explicației a bunei acoperiri a realității prin rațiune. Într-o parte Mandelbrot, în partea cealaltă Heisenberg. Ca două statui amenințătoare, ca două coloane care păzesc intrarea în templu, cei doi luciferi probabilistici țin bestia completitudinii în frîu, dincolo de mințile noastre împîclite și îmbîcsite și miloage.

Tăvălugul modernității raționale a cuprins tot. Nu o să vă țin o poliloghie pedantă și academică. Cițiți-i pe marii monștri sacri ai acestei asprimi sociale: Max Weber și, în trena sa, George Ritzer.

De ce vă împui capul cu toate astea? Pentru că ei au atras prima dată atenția, îndeosebi Ritzer, în privința raționalizării în exces a vieții, a realității.

În continua noastră străduință luminoasă, apolloniană de a omorî emoția, exaltarea, iraționalitatea, reușim în cele din urmă fix efectul contrar.

În siajul lui Weber, mentorul său spiritual, George Ritzer descrie cel mai bine, pe înțelesul tuturor, acest efect pervers în două cărți mari, ușor de citit: The McDonaldization of Society (1993) și The Globalization of Nothing (2007).

Ne străduim să optimizăm îmbunătățim eficientizăm stoarcem ultima picătură de profit material și spiritual din realitate. Și la capătul acestui proces istovitor reușim fix contrariul. Transformăm totul în cenușă, într-o textură anostă, imorfă, într-un gust de hol anonim de aeroport. Transformăm toată realitatea într-un mall bicisnic. Într-o mediocritate călduță, blambecă, lipsită și de asperități, dar și de orice gust de autenticitate.

Ne transformăm în niște zombii vii. Îl omorîm pe Vercingetorix și, în loc să devenim Cezari, devenim niște bieți pițifelnici de mall, niște caraghioslîcuri de oameni fără de însușiri, fără de colțuri și de muchii de care să-i apuci. Niște biete bile perfecte și anoste, numa bune de rostogolit prin templele comerțului inutil, spre bucuria cardului și a sistemului internațional financiar.

Cum de-am ajuns în această fundătură ontologică? Mai mult de-atît: cum ne salvăm?

Noi, ăștia, primitivii și iraționalii și medievalii și exaltații și romanticii și celții, în care codru pustiu să fugim, să scăpăm de behemot, de tehnologia necruțătoare care ne găsește și-n gaură de șarpe?

Cum să scăpăm de controlul social aseptic, atotprezent și atotcretin care ne pune etichete și coduri de bare pe frunte, nu ne lasă să fumăm, să ne tăiem cu lama, să trecem strada pe roșu, să ascultăm muzică prea tare, să purtăm părul despletit, ne tratează ca pe niște biete automate biologice fără chip, vite utile, numa bune de pus la jug și de dat la abator, fără personalitate, fără viață, fără emoții, fără colțuri, fără muchii, fără patimă, fără vînă și zeamă și fără zvîcnire?

Nu mai există codri în care să fugi precum celții din fața istoriei. Tăvălugul raționalității necruțătoare ne strivește. Noi încă ne mai aducem aminte cum e să fii irațional, bezmetic și să-ți placă să trăiești în mod iresponsabil. Să scuturi din plete, să te arzi cu țigara, să tai porcul, să scoți apa din fîntînă, în contra administrației publice locale, și să sari peste colțul de stîncă, fără echipament, înveliți doar în entuziasm și-n tinerețe.

Dar copiii noștri? Spălați pe creier, domesticiți, castrați, înregimentați în marele cor al rațiunii sterpe. Fără risc. Fără avîntare. Doar consum și cumințenie și mediocritate. Mi-e milă de ei. Mai ales că sînt copiii mei. Mă doare sufletul. Și n-am ce face. Behemotul e imens. Tăvălugul e zdrobitor. Și-l doare în cur de emoțiile noastre inutile. Impasibil. Eficient. Algoritm dus pînă la capătul oribil de irațional al consecințelor sale raționale.

O să vă fie dor să trageți dintr-o țigară. O să vă fie dor să vă riscați viața. O să vă fie dor să vorbiți cu cuvinte gustoase, adevărate, puternice, interzise de Academie. O să vă fie dor să fiți exaltați, iraționali, tîmpiți și proști și medievali pe persoană fizică, pe persoana voastră, nu pe creditul social pe care vi-l vor băga pe gît, măsură obligatorie a bunului vostru civism blambec.

O să vă placă. Nici măcar n-o să mai știți că nu sînteți liberi.

Crăciun fericit, primitivii mei pe cale de extincție. Viitor luminos, dragii mei copii pe cale de domesticire, de extirpare a oricărei urme de sălbatic celt din voi.

Am zis.