Medicul psihiatru Gabriel Diaconu, licentiat în Canada, dar care a preferat să se întoarcă acasă să-si facă meseria, fost jurnalist și colaborator al EVZ la fiecare sfârșit de săptămână a publicat o analiză excepțională despre starea presei și relația cititorilor cu jurnaliștii.

EVZ vă prezintă, integral, articolul publicat de Gabriel Diaconu pe blogul andreanum.wordpress.com.

"Înainte de toate, o scurtă carte de vizită mai puțin știută despre mine, care sper să rezolve o dată pentru totdeauna misterul duplicității mele profesionale. În curând se împlinesc 19 ani de când, sub o formă sau alta, fac presă. Sunt 12 ani de când am pus pentru prima oară piciorul într-un studio de televiziune. Fac parte din școala Realității TV, la construirea căreia am pus umărul, împreună cu un grup de oameni care, astăzi, sunt împrăștiați în absolut toate televiziunile de știri. N-am să uit niciodată răsăriturile de soare la Republica. Am mulți prieteni, câțiva mentori. Mă simt camarad de arme, în profesia asta, cu toți care s-au uitat, vreodată, speriați de abisul pe care ți-l deschide o foaie albă în editorul de text.

Am scris texte mitralieră, în intervale de 2 minute, când ardea buncărul, sau exploda bomba, sau se scufunda feribotul. Am făcut două războaie și două Intifade ca reporter de știri externe. Am luat interviuri, mi-am pus pielea pe băț în chestiuni spinoase. Am luat mese cu oameni dubioși, din subsoluri și mai dubioase. Și toate înainte de-a deveni medic. Alegerea drumului meu profesional s-a făcut în 2004, anume acum 10 ani. O pagină de biografie s-a scris, alta s-a întors. Dar n-am renunțat niciodată la scris. De aproape 8 ani de zile, la început aici, și-apoi înapoi în ziar, online și print, am tot scris. Pentru unele materiale am pierdut ore întregi. Am scris bine. Chiar foarte bine. Am scris și prost. Chiar foarte prost. N-ai cum să nu le faci pe toate în meseria asta, care pentru mine de-a lungul anilor de când fac și psihiatrie a fost un colac de salvare de la nebunie. Fiecare rând a fost un răvaș într-o sticlă către normalitate.

De la început am priceput un lucru. Textele, în gazetărie, îți aparțin. Titlurile, nu. Titlurile nu sunt despre tine. Sunt despre cel care le așteaptă. Presa n-a fost dintotdeauna așa. Era o vreme când tonul retoricii era mai blând, capetele de articol mai sobre, octava folosită mai degrabă în tenor decât în bariton. Iar tirajele și rulajele erau mult mai mari. Tututor criticilor care, astăzi – și pe bună dreptate – atrag atenția asupra enormităților care derivă uneori din lectura pe diagonală a unui ziar, trebuie să li se răspundă, cum o face și Mălin Bot, că raționamentul din spate e efortul de-a ține la suprafață o industrie care, ușor și sigur, se scufundă. Și nu sub propria-i greutate, sau incompetență.

Se scufundă pentru că jurnalismul suferă, de mulți ani, de apostazie. În timp ce alții construiau biserici, și-și consolidau bazinul de enoriași, noi ne-am fidelizat o pătură turbată de cititori, care ne-au șlefuit vocabularul până într-atât încât, azi, ambalajul ciocolatei de consum a ajuns un omogenat format din câțiva termeni, cunoscuți ubicuu. Sunt cuvintele infame, opiul omului de rând pe care nimic nu-l mai surprinde, nimic nu-l mai mișcă, nimic nu-i mai tresare în conștiință. Prima pagină a unui ziar nu este despre ce-au gândit editorii. Prima pagină de ziar, azi, e despre chimia din ce în ce mai mâloasă din capul consumatorului. Și teama de ce-o să zică patronul când se uită la bilanțul financiar de la sfârșitul lunii.

Îi pasă cuiva că mulți jurnaliști, azi, scriu în timp ce sunt la propriu rupți în cur? Îi pasă, cuiva, că pentru mulți dintre ei, tineri sau deja bătrâiori, meseria asta a rămas o formă de apostolat, în timp ce continuă să fie plătiți mai prost decât un șofer de taxi sau paznic la Parlament? Pătura ”vedetelor” de presă e mai subțire decât o batistă de dantelă sub care se zbat, într-un veritabil Purgatoriu, majoritatea autorilor de texte. Noi n-avem presa pe care-o merităm. Nici cea pe care ne-o permitem. Dacă ar fi pe merit, sau pe cât dăm noi de fapt contra informației de ziar, nu s-ar mai tipări nici măcar o pagină. Fără să fiu mai conspiraționist decât e cazul, libertatea cuvântului în România în ultimii 25 de ani, în România, duce o luptă la baionetă cu toți nemernicii vechiului regim. Și e un război de gherilă, dus cu arme neconvenționale.

Mă uitam zilele trecute la viermuiala de căscători de gură la Gaudeamus și-mi aduceam aminte de o conversație, acum 7 ani de zile, cu un domn, la vremea respectivă redactor-șef la un hebdomadar de nișă în România. Numele nu i-l voi spune nici lui, nici parașutistei care mai târziu a ajuns mare doamnă a politicii românești. Omul, pe care altfel nu-l simpatizez de loc în privat, e un geniu al gazetăriei. Și materialele scoase, la vremea respectivă, de ziarul pe care-l scotea, săptămână de săptămână, rămân unele dintre cele mai profesioniste pe care le-a văzut vreodată România.

Discutam despre faptul că ziarele începuseseră să se vândă cu ”ediții de colecție”, cu CD-uri, DVD-uri, tot felul de tinichele atârnate de coadă, doar-doar să țină tirajul în limite acceptabile încât să-și permită să continue să plătească niște oameni care roboteau de zor pentru informație la zi. E prostituție pe față, îmi spunea din barbă. Dar n-ai ce să-i faci. Tu ești un idealist, îmi spunea. Până la urmă ecuația e simplă: cerere și ofertă. Dar presa educă! izbucneam eu, și chiar credeam – pe atunci – în aberația asta. Nu. Greșești. Presa informează. Dar titlurile? Titlurile sunt de mizerie de multe ori (și, atenție, asta era cu niște ani înainte de tirania lui ”halucinant”, ”oribil”, ”șocant”, ”îngrozitor” etc). Titlurile sunt ce vor să audă cititorii. Sec și la obiect.

Degeaba îi aduceam aminte de Galileo Galilei și observația lui că o minte luminată face cât o mie de minți în întuneric. Era opac. Tu poți să scrii și o faci pe gratis. Oamenii ăștia trebuie să și mănânce. N-ai decât să te duci să explici tu maselor ce vrei, eu ce fac mâine când pun ziarul în stand și mă uit la el că tot acolo e la sfârșitul zilei? Eu nu mă îndoiesc că orice editor, orice redactor șef din România știe să pună titluri bune, elegante, care să nu conțină nimic scatofil în ele. Am devenit prinși în psihologia simbiotică a presupunerilor reciproce despre ce scriem noi, despre ce așteaptă ei.

Întreb, aici, ce-ar fi dacă, timp de-o săptămână, presa ar face un corp comun și ar abandona, de dragul experimentului, strategia asta? Ce-ar fi dacă s-ar pune la aceeași masă CTP, Claudiu Pândaru, Cristoiu, Ioniță, Simona Ionescu, Mălin Bot și toți ceilalți și ar semna un acord pentru ”Săptămâna cuvintelor curate în presa românească”? Nu mai sunt, de mult, idealist. Sunt empiricist până în vârful unghiilor. Vreau să testăm ipoteza că, fără titluri aberante, presa ar cala motoarele. Mălin spune că ”halucinant” or ”șocant” fac diferența între 1000 și 10000 de accesări. E o ipoteză verificabilă, sunt primul care să observe că de multe ori texte pe care eu le-am gândit reușite au făcut 400 de accesări în timp ce altele, care nu-mi păreau la fel de bune, au făcut 4000 sau 40 de mii. În forma asta de condiționare, treptat, realizezi că pentru cel care la sfârșitul lunii se duce la casierie să-și ia banii va fi trebuit să bifeze mai multe texte de 4000 decât de-ălea de 400 ca să-și justifice simbria.

Nu e o atmosferă bună pentru un gazetar. Titlurile nu rămân în mentalul colectiv. Culoarea lor emoțională în schimb da. Dependent, pe de-o parte, de halucinația socială indusă de zâmbetul președintelui, sau premierului, sau senatoarei greviste, publicul se anesteziază, treptat, la tot și toate. Se mai trezește, din când în când, din torpor și de obicei o face cu violență. Nu există păreri gri despre oameni, pentru ei. Există alb și negru. Și fanatism nuclear, într-o mare crescândă de indiferenți. Care indiferenți citesc din ce în ce mai puțin presă românească, privesc din ce în ce mai puțin televiziuni românești. Te întrebi de fapt dacă nu cumva coada e cea care dă din câine, nu câinele din coadă.

Mălin, Simona, Dan Andronic, există câteva motive pentru care scriu în Evenimentul Zilei, dincolo de grația voastră de-a găzdui texte de-ale mele. Unul dintre ele este că, dincolo de cifre și statistici, e singurul ziar din România care s-a încăpățânat să țină de print, și a făcut dintotdeauna opoziție. Altul e că e singurul veteran, ultimul mohican, în timp ce Adevărul a trecut prin multiple cicluri meiotice, Jurnalul Național nu mai contează de mult, cât despre România liberă nu mai vorbesc, foarte rar e România, foarte rar liberă (din punctul meu de vedere). Și pentru că am fost format de Ion Cristoiu, de Dan Andronic, mi-aduc aminte de editorialele lui Octavian Andronic din perioada când eram puști, imediat după Revoluție. Cât s-ar grăbi unii să scuipe pe Bulina roșie, fapt e că bulina aia roșie a tras pentru comunitate. Și merită să continue să fie alimentată de generații noi de oameni care azi poate își scriu primele articole.

Vă propun o săptămână a cuvintelor curate. De undeva va trebui să înceapă. Și înainte, și după ea ne putem întoarce la troaca noastră cea de toate zilele, nu e ca și cum o să pălească roșul din bulină dacă dăm un exemplu. Cel mult putem să avem, mai apoi, un argument că degeaba a fost, că oamenii pleacă atrași ca musca la bec de ororile titlurilor celorlalți. Dar dacă nu? V-ați gândit, vreodată, cum ar fi dacă nu? Ce-ar fi dacă am afla, cu stupoare, că împăratul e gol?

Niciodată publicul nu va face pasul înapoi de la propria-i adicție. Dar poate, doar poate, va înțelege că suferă de o problemă. Și noi, în loc să o explicităm, continuăm să o finanțăm, moral, prin titluri. Unele reușite, altele mai puțin. Unele curate, altele curat murdare. Eu am să continui să scriu cât voi avea un loc de scris. Și am să continui să-mi asum textele. Dar n-am să știu niciodată cu adevărat dacă am scris ceva relevant, or ba, cât timp voi rămâne cu îndoiala că nu textul, ci titlul, mi-a ”vândut” articolul. Și, cumva, nici voi, nici nimeni.