Toată viața am depins de trei categorii de oameni: de femei, de chelneri și de taximetriști

Cu primele două categorii am mai scos-o io la cap cât de cât, da’ cu ultima am și azi un război hibrid. Și nu-i vorba acilea de gherțoii din spațiul nostru carpato-danubiano-pontic-erotico-sado-masochist, ci de ăia de prin toată lumea.

Eram pe 1 ianuarie 1995 în Philadelphia, unde ajunsesem cu un cargou vai steaua lui, după un marș din Constanța care durase trei săptămâni, cu două ore înainte de Revelion. Mă însoțea Paul Apostol, fost coleg la „Bulina roșie” și ofițer de marină la bază. Vaporu’ era tras la cheu, undeva în aval de oraș, pe fluviul Delaware, într-un loc numit Chester Dock. Plecasem dis-de-dimineață în oraș, cu unu’ de la Coast Guard, care ne spusese că taxiul de întoarcere n-o să ne coste mai mult de fo 30 de parai.

Philadelphia

Am prins la marele fix Mummer’s Parade, celebra defilare de pe 1 Ianuarie din Philadelphia, am mâncat într-o tavernă italienească da’ ținută, culmea, de niște greci, singura pe care am găsit-o deschisă și unde era să-mi pierd actele și banii că-mi căzuse portofelul în timp ce stăteam și io tihnit pe budă, căscasem ochii la celebra City Hall, mă rog, ca niște amețiți ajunși prima oară în America. Seara, hai să ne întoarcem. Oprim un yellow cab și, ghinion, șofer era un arab din Port Said. Mafrends, ne-a plimbat ăla prin oraș de ne-a luat de cap. Când ne-am uitat pe „ceas” și am văzut că sărise de treij de cocari, și noi tot nu ajunsesem la destinație, am început să ne foim. Era deja întuneric. Devenise limpede că omu’ habar n-avea unde să ne ducă, deși îi dădusem coordonatele exacte. Când a ajuns la patruj de dolari i-am zis să tragă pe dreapta, că o luăm noi pe jos. A tras și, din lateral tribord am văzut cum se apropiau de mașină niște matahale afro-americane, ca să zic așa, politically correct. Adică niște negraci cât toate zilele, vizibil amenințători. La care egipteanu’ nostru s-a uitat lung la mine și mi-a zis: „Hey, man, are you sure? This is black area...”. I-am zis  s-o calce și a decolat mai să spargă bariera sunetului. În fine, am ajuns până la urmă la vapor. Într-adevăr, cum ne-a zis americanul, ne-a costat cursa 30 de dolari. Da’ de căciulă.

Louisiana

Altădată, eram prin New Orleans, cu o râie de vapor de 4.800 TDW, care mă mir și azi cum de-a putut să treacă Atlanticul și să se mai și întoarcă acasă. Trebuia să stăm doar fo câteva zile, da’ ne-a ținut Coast Guard-ul aproape o lună, că nu pornea „principalu’” decît la „manivelă”, ca Daciile, iarna, pe vremea lu’ nea Nicu, când te lăsa bateria de la ger. Eram trași la cheu în Alabo, un fel de Ferentari al New Orleans-ului, situat pe malul drept al Mississippi-ului, cum mergi în amonte, că metropola este pe stânga fluviului. Ca să ajungi în downtown, pe Canal Street și celebra Bourbon Street, trebuia să treci un pod care era la fo șapte mile de vapor. Și nu erau decît fo două taxiuri în zonă, că nu venea nimeni din oraș în țigănia aia. Cu unu’ din taxi-driverii ăia, un cajun care vorbea o engleză dixie împănată cu franțuzisme acadiene, m-am și împrietenit. Ajunsesem să-i știu toate problemele familiale și că fiică-sa se cuplase cu un portorican și vroia să-l împuște, da’ nu putea, că o lăsase borțoasă. În fine ăsta a fost mai ok, că după fo zece curse dus-întors ne făcuse reducere 10%.

Mumbay

În India, la Bombay, fusesem cu un an înainte, în 1994, și am stat în Indira Dock și Victoria Dock, fix 40 de zile, că mă săturasem de cocina aia de oraș ca de Coiciu din Constanța. Mafrends, acolo taxiurile erau un fel de tărtăcuțe galbene în care azi, la kilele mele, ar trebui să intru cu spatele și am mari dubii că m-ar mai putea scoate cineva de acolo fără descarcerare cu flexul. Interesant este că indienii aveau un mod unicat de a te taxa. Pentru un singur ins se plătea o sumă, pentru doi pasageri se mai adăugau niște rupii, la trei te devalizai de alte parale și la patru, dacă se presupune că încăpeau patru inși în cașcarabeta aia, devenea și mai costisitor. Bașca, dacă băgai ceva în portbagaj mai veneau niște extra-money.

Ceylon

Mai la sud, la Colombo, în Sri Lanka, la mare modă erau tuk-tuk-urile. Tricicletele alea motorizate, care te bălăngăne ca o hulă de fund în plin muson de Ocean Indian, vara. Băbăiețișifete, m-a învârtit unu’ p-acolo, prin 2000, când am ajuns a doua oară în Ceylon, numa pe lângă piețe de pește care puțeau așa de tare de era să-mi las ficatu’ p-acolo. Și m-a și luat de fraier că m-a costat o cursă cam de la Obor până la Inter, de parcă aș fi plecat la Ploiești. Da’ am zis bogdaproste că am prins vaporul la țanc, că mai era puțin și pleca fără mine.

Batavia

În Jakarta, Indonezia, mai exact la Tanjung Priok, portul fostei Batavii, dacă luai taxiul erai un prost, că un drum de nici zece kilometri îl făceai în două ore, așa de belit era traficul. Soluția cea mai rapidă era scuterul. Și, lângă fiecare vapor, erau cel puțin o juma de duzină de scuteriști piperniciți, de abia-mi de-mi săreau de buric. Da’ erau folositori, că-i foloseam pe post de „piloți”. Adică de ghizi pentru principalele îndeletniciri ale marinarilor ajunși într-un port străin: drinking, fucking și shopping. Nu neapărat în ordinea asta. Mi-aduc aminte că, ultima oară cînd am călcat pe pământul fostelor Indii Olandeze, m-a recunoscut un „pilot”, cînd am ieșit în schela vaporului și a început să zbiere: „King Kong! King Kong! Welcome back!”. Semn că n-am fost zgârcit cu el.

Tienanmen

Alte faze tari au fost în China. Prin ianuarie ’97 am ajuns cu avionul, întâmplător în Beijing, în drum spre Lianyngang, un port mai nordic, spre Manciuria, unde urma să mă îmbarc pe un cargou multifuncțional de 16.000 TDW. Eram cu Doru Iordache, fost coleg la EVZ și marinar și el la bază. Am stat două zile în Pekin. I-am zis taximetristului care ne-a luat de la hotel să ne ducă în centru. Și ne-a lăsat într-o piață cam cât platforma industrială a Sidex-ului. După un ceas-două de hălăduit, de făcusem bășici pe tălpi și spume la gură, ne-am dat seama că suntem fix în Piața Tienanmen. Unde l-am vizitat și pe Mao, în mausoleul lui. Loc în care singurele mijloace de transort autorizate erau ricșele. Tricicletele alea cu banchetă în spate. Când s-au urcat Doru în ea, chinezoiu’ care dădea la pedale n-a zis nimic, că băiatu’ avea fo cinzeci de kile cu paltonu’ ud pe el. Da’ când mi-am așezat io chintalu’ pe banchetă, a boscorodit pe ciciungheză tot drumul către Orașul Interzis.

China și Australia

Și, mai mișto, a fost faza când am luat o ricșă d-asta la Shanghai. De fapt lângă metropolă, pe o insulă de pe Yangtze unde eram cu nava urcată pe un doc plutitor pentru reparații. Conducătoru’ vehiculului era un moșulică care dacă mai trăgea două bășini făcea infarct. Când m-am așezat în spate în spate io și Doru, bașca două lăzi a cîte 24 de sticle de bere chinezească, parțial Tsing Tao, era să sară de pe șea. Urmarea, logică. L-am plasat pe supusul lui Deng Xiaoping în spate și am pedalat io pînă la vapor, că altfel ne prindea dimineața.

Iar, la Bangkok, e un taximetrist pe care precis îl doare capul și acum de la câte palme pe ceafă și-a luat de la mine că în loc să mă ducă la curve, m-a dus să mănânc Tiger Shrimps.

În Australia am ieșit mai ieftin, că nava, un portcontainer franțuzesc înregistrat în Insulele Kerguelen, la Port-aux-Francais, era trasă fix în Darling Harbour, buricul Sydney-ului. Da’ tot trebuia să trec cu mașina pe Harbour Bridge, lângă Opera House, podul ăla pe care-l vezi la televizor de Revelion când explodează artificii pe el. Măcar australienii erau corecți, deși cam scumpuți.

Douala, Camerun

În Camerun, la Douala, ca să treci strada e musai să iei taxiul. În vara lu’ ’96, eram acolo, cazat într-un hotel din centru. Eram acolo să investighez cazul unor marinari d-ai noștri abandonați de armator și din care, mai mult de jumătate aveau și malarie. Boală pe care am luat-o și io, da’ am dus-o pe picioare și cu chinină. Vizavi de hotel era taverna unui grec stabilit acolo. Unul dintre puținele locuri unde se putea mânca decent în Douala. Dacă te încumetai să traversezi bulevardul, lat cam cât Magheru din București, da’ cu un scuar pe mijloc, riscai să ajungi pe partea ailaltă în curu’ gol. Așa că, în loc s-o iei pe trecerea de pietoni și să faci treij de metri pe jos, trebuia neapărat să iei taxiul care te ducea până la un sens giratoriu aflat o sută de metri mai încolo, după care întorcea și te lăsa vizavi. Un dolar dus, un dolar întors.

Somalezul, panamezul și turcul

Aș mai putea să povestesc depre somalezul din Las Vegas care m-a dus de la Stratosphere la Hard Rock Hotel, pentru un concert al lui Santan,a și care mi-a luat aproape patruj de parai pentru un drum de cinșpe minute de mers pe jos, de altul din Panama care mi-a ciordit borseta, chit că n-aveam în ea mai nimic, de un turc din Istanbul care mi-a luat cât un bilet de avion spre București ca să mă treacă din Rumelia în Anatolia, de pakistanezul din Karachi care mi-a luat un dolar să mă urce pe cămilă și doi să mă dea jos, da’ n-o mai fac, că mă enervez.

De gherțoii noștri de taximetriști nu zic nimic. Nu merită.