Mihai Eminescu a avut un destin tragic. Asta o știe deja orice elev a trecut de clasele primare, dar discrepanța dintre prețuirea de care se bucura acest personaj încă din timpul vieții și sărăcia în care a trăit este o lecâie usturătoare despre lume.

La  moartea sa a fost nevoie de un ajutor de la stat pentru ca funeraliile, ținute pe 17 iunie 1889 să se desfășoare decent.

Documente puse în lumină de Arhivele Naționale ale României arată cum s-au obținut banii necesari.

”La 15 iunie 1889, Mihai Eminescu înceta din viață în casa de sănătate a doctorului Șuțu din Str. Plantelor din București, după ce încă de la începutul anului boala sa se agravase și fusese internat mai întâi la Spitalului Mărcuța și apoi la sanatoriul Caritatea.

Ne place să ne amintim de Mihai Eminescu ca autor al „Luceafărului” și totuși omul Mihai Eminescu și-a trăit întreaga viață la limita subzistenței într-o societate care, deși i-a apreciat talentul literar, nu a găsit pârghiile necesare să îi asigure șansa unei vieți lipsite de griji.

La 17 iunie 1889, poetul a fost înmormântat la umbra unui tei în cimitirul Bellu din București. Pentru asigurarea sumelor necesare înmormântării sale a fost nevoie ca regele Carol I să emită un decret care prevedea că: „se deschide pe seama Ministerului de Interne un credit extraordinar de 3000 lei asupra exercițiului 1889-90, pentru cheltuieli de înmormântare a decedaților Constantin Brăiloiu, fost ministru și deputat, și Mihail Eminescu, poet.” (ANR, SANIC, fond Ministrul de Interne. Contabilitate, dosar 57/1889, f. 7)

Cine fusese Constantin Brăiloiu, cel care ”împărțea” ajutorul de înmormântare cu Eminescu?

Jurist, procuror și avocat, Brăiloiu a fost ministru și deputat în mai multe leislaturi după Unirea din 1859. Ca profesionist în Drept a lucrat în comisa de unificare.

A murit, pe 19 iunie 1889, la vârsta de 79 de ani. Nepotul său, Constantin Brăiloiu, a fost părintele etnomuzicologiei românești.