În "Ziua europeană fără maşină", EVZ vă arată cum trăieşte ciclistul român, dispreţuit de şoferi, ignorat de primari şi alungat de pietoni, în capitala unei ţări obsedate de autoturisme.

O combinaţie bizară de romantici incurabili şi kamikaze pe două roţi îşi forţează zilnic destinul, deplasându-se cu bicicleta pe străzile din Bucureşti. „Ziua europeană fără maşină“ ne prinde Capitala total nepregătită. Într-un continuu exerciţiu de supravieţuire, bicicliştii abordează cu un optimism feroce pistele făcute de mântuială, maşinile parcate perpendicular pe benzile speciale, traficul agresiv, pietonii nervoşi că li s-a mai luat o bună bucată din trotuar şi hoţii care veghează orice clipă de neatenţie.

În trafic, ca la război O zi din viaţa unui biciclist bucureştean începe cu o invocare a îngerului păzitor şi cu un antrenament mintal pentru scuipăturile din trafic. Echipament pentru supravieţuire: cască rezistentă, ochi de pisică, stop, far, lanţ antifurt, recomandabil dotare completă cu cotiere şi genunchere şi, cel mai important, o minte trează. Pentru ghinioniştii care nu au acces imediat la pistă, traseul începe pe aleile din spatele blocurilor, flancate de căţei pregătiţi să-şi apere teritoriul de ciudăţenia cocoţată pe două roţi. Odată ieşit în trafic, biciclistul are de ales între trotuarele înţesate de pietoni şi carosabilul care geme de maşini.

Dacă pietonii pot fi îmbunaţi cu un „mulţumesc“ fugar, pe o stradă pe care se circulă bară la bară, şoferii nu sunt nici binevoitori şi nici dispuşi să cedeze un metru de asfalt. Aparent inofensive, maşinile parcate lateral sunt şi cele mai periculoase. Şoferii deschid portiera de cele mai multe ori fără să se asigure, iar nu de puţine ori cursele pe bicicletă se termină la spital. Pe principiul „sunt mai mare, deci pot“, unii şoferi le fac şicane bicicliştilor şi le pun viaţa în pericol. În cazul în care se plictisesc, femeia pe bicicletă devine ţinta aluziilor sexuale şi a glumelor deocheate.

Cursă cu obstacole După un slalom printre maşini, ţevi de eşapament, gropi în carosabil şi pietoni care traversează aiurea, o binecuvântată pistă de biciclişti reduce adrenalina şi face din pedalat o activitate mai puţin riscantă. Teoretic, căci practic biciclistul nu scapă nici de pietonii care-şi revendică trotuarul, şi nici de maşinile care se lăfăie peste semnul ce indică pista. Dincolo de dispreţul regal al bucureştenilor pentru reguli, nici primăriile nu se omoară cu grija. Încă de la inaugurare, pistele sunt presărate cu gropi, şanţuri, borduri foarte înalte, cabine de telefon, tomberoane, panouri publicitare, ţevi retezate, pietroaie şi nelipsitele gunoaie.

După câteva ploi, marcajul se dezlipeşte, iar covoraşul verde din material poros se transformă într-o mâzgă alunecoasă, cu cocoloaşe. În unele zone, primăria nu a găsit soluţii pentru continuarea traseului, iar pista se întrerupe brusc, reapărând din neant, câţiva zeci de metri mai încolo. Nu-i de mirare că, spre deosebire de tovarăşul său occidental, biciclistul din Bucureşti foloseşte „mountain bike“, bicicleta de teren accidentat pentru trasee de munte. Jos de pe trotuar O mare parte dintre probleme ar putea fi evitate dacă pista ar fi construită după standarde occidentale. În primul rând, pe carosabil. Nu pe trotuarul revendicat în mod legitim de pietoni, deja înjumă tăţit pentru a face loc parcărilor. În unele zone, spre exemplu în apropiere de Piaţa Muncii, pista se întinde pe toată lăţimea trotuarului, iar, după mintea primarilor, pietonii ar trebui să facă echilibristică pe bordură şi printre copaci. Pe o pistă instalată pe carosabil ar putea avea acces şi posesorii de cursiere, biciclete exclusiv „de asfalt“.

Pentru a nu-şi distruge roţile subţiri în borduri, „cursierii“ sunt nevoiţi să încalce cu bună ştiinţă noul Cod Rutier, care interzice traficul bicicletelor pe carosabil acolo unde există piste special amenajate. În cazul în care pista coboară pe carosabil, semafoarele ar trebui să integreze semnalizare pentru biciclişti, iar maşinile parcate ilegal pe pistă să fie ridicate sistematic. N-avem nevoie de aer curat Într-un Bucureşti sufocat de trafic, bicicleta ar trebui salutată şi promovată ca una dintre cele mai eficiente soluţii pentru combaterea ambuteiajelor şi a poluării. Preocupată să-şi sărbătorească propria existenţă, Capitala a ignorat complet Săptămâna Europeană a Mobilităţii (16-22 septembrie), dedicată modalităţilor alternative de transport în scopul reducerii poluării şi încălzirii globale. Peste 2.000 de oraşe europene au luat parte la eveniment, iar metropole precum Bruxelles, Paris sau Londra au oprit circulaţia rutieră pe principalele bulevarde, inaugurând noi piste de biciclişti şi zone pietonale.

Ziua europeană fără maşină va fi sărbătorită astăzi, la Bucureşti, doar simbolic, printr-o defilare demonstrativă a bicicliştilor, organizată de asociaţia „Bate şaua ca să priceapă iapa“. Printre ei se va număra şi ministrul mediului, Attila Korodi, care a recunoscut recent că singura pistă practicabilă din Bucureşti este cea de pe şoseaua Kiseleff. Dovadă că, dincolo de veşnicele campanii de conştientizare şi declaraţii mobilizatoare, autorităţile locale suferă de ipocrizie şi de o incapacitate cronică de a acţiona. CHELTUIELI Cât te costă aventura pe două roţi În funcţie de rezistenţă, marcă şi dotări, o bicicletă normală de oraş poate costa între 300 de lei şi 2.500 de lei. Pentru cei care doresc să folosească alternativ mijloacele de transport în comun, există varianta bicicletei pliabile, care costă însă mai mult. La aceşti bani se adaugă preţul căştii de biciclist (circa 100 lei), al mănuşilor (40-100 lei), al semnalizatorului (între 10 şi 70 de lei) şi al farului (20-100 lei). Pentru cei cuprinş i de virusul ciclismului, accesoriile sunt însă nenumărate, iar cheltuielile pe măsură. ACOLO UNDE E BINE Visul occidental: o bicicletă pentru fiecare În Europa de nord-vest există un veritabil cult pentru mersul pe bicicletă. Statisticile nu mint: Olanda îşi justifică titlul de ţară campioană a ciclismului amator - numărul bicicletelor a depăşit numărul locuitorilor! În cel mai mare oraş, Amsterdam, din cei aproape 800.000 de locuitori, 700.000 sunt „bikeri“!

Olanda e statul european cu cea mai mare densitate de biciclete. Cutuma este că la fiecare construcţie a unei noi instituţii se ridică şi o parcare specială pentru biciclete. Pistele au depăşit graniţa unui singur oraş, fiind „interurbane“: leagă localităţi între ele! De la vagoanele de tren, dedicate exclusiv bicicliştilor, şi până la autobuzele urbane dotate cu loc special pentru bicicletă. În unele campusuri universitare din Occident, bicicleta a devenit un bun comun. Posesorul o lasă de dimineaţă lângă facultate, fără să o lege, iar seara ia altă bicicletă spre casă. Mii de kilometri de piste Mai în nord, Danemarca stă la fel de bine la numărul de oameni care aleg mijloace de mişcare ecologice. În regatul danez trăiesc 5,4 milioane de oameni şi circulă pe străzi 4,3 milioane de biciclete! Există nu mai puţin de 10.000 de kilometri de piste pentru cicliştii de ocazie! În Italia, bicicleta e uzuală în marile aglomeraţii urbane, iar Parisul e în plină desfăşurare a unui program menit să cureţe oraşul de maşini şi să-l umple cu biciclete. Franţa rămâne ţara ciclismului profesionist, „Le Tour de France“ fiind o întrecere echivalentă cu un campionat mondial al cicliştilor. China devine „eco“ Şi în Orient există o tradiţie a mersului pe bicicletă. Motivele pentru care se optează pentru el diferă însă. În state ca Germania sau Austria (în Viena există un sistem atât de bine pus la punct, încât mijloacele de transport în comun au locuri speciale pentru biciclete), s-a renunţat la maşini din preocupare pentru soarta mediului.

În China însă, bicicletele au fost mereu la mare căutare pentru că sunt foarte ieftine. Dezvoltarea galopantă din ultimii ani a făcut China mai sensibilă la problemele ecologice. Moda „eco“, ce face furori în Occident, a ajuns şi în ţara urmaşilor lui Mao. Pentru că în Shanghai erau la mare căutare bicicletele electrice, a fost inventată bicicleta cu hidrogen, energia fiind dată de o baterie şi două rezervoare cu hidrogen. (Andrei Crăciun)

PASIUNE UNISEX. Nemţii şi nemţoaicele încalecă pe şa cu zâmbetul pe buze

ROMÂNIA ÎN ŞA Peste tot se circulă greu ARAD. Mersul cu bicicleta e o aventură. Lipsa pistelor destinate bicicliştilor le face viaţa un coşmar celor care preferă acest mijloc de transport. Autorităţile locale promit degeaba, de mai mulţi ani, rezolvarea problemei. BACĂU. În Moldova, pistele sunt mai degrabă un vis frumos. Există doar o propunere a consiliului local pentru construirea unei prime piste. CLUJ-NAPOCA. În „capitala Ardealului“ există piste pentru cicliştii amatori doar pe două mari bulevarde: 21 Decembrie şi Eroilor. Dacă pe Eroilor se poate circula mai bine, pe 21 Decembrie în locurile destinate cicliştilor se lăfăie maşinile. În fiecare ultimă sâmbătă din lună, cicliştii clujeni se întâlnesc pentru marşuri de protest. TIMIŞOARA. În inima Banatului activează un grup denumit „Masa critică“, foarte energic în a contesta politica administraţiei locale. Între 10 şi 150 de membri se întâlnesc în fiecară ultimă vineri din lună în faţa Catedralei Mitropolitane şi pleacă în ture prin oraş, promovând un mesaj „ciclistoecologist“. (Departamentul Corespondenţi)