Ce se întîmplă în piesă? O boală misterioasă se abate asupra unui oraș. Nenorocirea nu cruță pe nimeni. Morții se numără cu zecile de mii. Dezastrul ia aspecte înfricoșătoare. Pericolul îi amenință pe toți: pe gardieni și pe deținuți, pe medici și pe bolnavi, pe bogați și pe săraci. În aceste condiții, ce fac politicienii? Caută să realizeze o mobilizare a tuturor împotriva răului? Firește că nu. În posibilitatea unei solidarizări împotriva ciumei credea Albert Camus. Autorul romanului Ciuma era însă un optimist. Mai român decît Camus, Eugen Ionescu e un pesimist. El nu crede în posibilitatea acestei solidarități. De aceea, în Jocul de-a măcelul, politicienii încearcă să tragă un ce profit din nenorocirea abătută asupra orașului. Dezastrul e pentru ei un bun prilej de a obține capital politic. Un orator caută să folosească dezastrul pentru a-i răsturna pe cei de la putere. În mijlocul miilor de cadavre, în timp ce în jurul său oamenii cad secerați, el pune boala misterioasă pe seama unei conspirații a conducătorilor. Discursul său aparține din plin arsenalului tipic demagogiei electorale. Ca și în alte locuri ale creației sale, Eugen Ionescu e aici un mare sarcastic. Oratorul se lansează într-o scenaristică menită a stîrni rîsul: «Sub pretextul unei boli care bîntuie printre noi, și toate pretextele sînt bune pentru conducătorii noștri, sub pretextul că ne feresc de boală, ne imobilizează, ne împiedică să acționăm», «vor să ne împiedice de la o revoltă sănătoasă», «mă întreb dacă această boală nu e cumva o născocire a lor», «cine are interes ca această boală să continue?», «această moarte e politică. Le facem jocul opresorilor noștri».