Chiar şi în cazul unei mânăstiri, accentul operei de ctitorire cade tot pe biserică, aceasta fiind simbolul cel mai concentrat şi mai cuprinzător al vieţii creştine, întrucât fără ea nu poate fi conceput actul liturgic.

De aici şi deosebirea dintre construirea unei şcoli, a unui spital sau a unui azil – care este şi ea operă creştină, dar operă de caritate – şi construirea unei mânăstiri sau a unei biserici. De altfel, în trecut ca şi azi, operele de caritate erau şi sunt întreprinse sub egida Bisericii. Însă deosebirea dintre ctitorie şi caritate se cuvine făcută.

Care este bucuria ori satisfacţia ctitorului creştin,  mai ales a celui ortodox? Este o mulţumire moral-spirituală asemănătoare cu aceea a artistului faţă de lucrarea sa, cu diferenţa că bucuria ctitorului nu poate fi individualizată, sau egolatră, în sens de exegi monumentum, ci obştească. Aici am putea invoca prezenţa întru de care făcea atâta caz Constantin Noica. A fi întru, a te bucura întru constituie o trăsătură creştin-ortodoxă valorificată de poporul nostru.

Căci a trăi întru, a te bucura întru, înseamnă a te bucura de bucuria celuilalt, a semenului, a ţi-o asuma, în maniera în care părintele se bucură de izbânda fiului sau un om se mândreşte cu succesul unui coleg sau al unui compatriot. Aşa şi ctitorul trăieşte prin bucuria sa individuală: aceea de a fi ridicat un locaş de rugăciune lui Dumnezeu; şi bucuria întru ceilalţi: a oamenilor care ani, decenii, chiar veacuri se vor aduna în biserica respectivă să se roage Domnului, să-I aducă slavă şi să participe la Sfânta Jertfă. Avem şi în această cumpănire armonia echilibrului creştin dintre persoană şi comunitatea de iubire a Bisericii.

Biserica însăşi a rânduit o cinste aparte ctitorului – care poate fi individual ori colectiv. Întâi, prin zugrăvirea pe un spaţiu consacrat, în pronaos, apoi printr-o ectenie rostită la Sf. Liturghie: „Încă ne rugăm pentru fericiţii şi pururea pomeniţii ctitori ai sfânt lăcaşului acestuia…”. Ctitorii sunt pomeniţi la fiecare Sf. Liturghie. Fiind pomeniţi în biserică, sunt implicit pomeniţi în Împărăţia Cerurilor. Au parte astfel de o asistenţă spirituală neîntreruptă şi de lumină. Or, aceasta e năzuinţa supremă a creştinului, implicit a ctitorului sau a ctitorilor.

Aşa cum îi şi înfăţişează zugrăvelile votive, mai ales în marile mânăstiri, ctitorii sunt domnitorii cu familiile lor. Ctitori, ei şi familiile, au fost o seamă de boieri, mai mari sau mai mici, dar şi negustori sau meseriaşi înstăriţi, după cum în categoria ctitoriilor colective au intrat bisericile înălţate de breslaşi şi care poartă alături de hram trimiterea la corporaţia ctitoritoare: „Sf. Nicolae-Cavafi” ori „Sf. Nicolae-Tabaci”…

Ctitorii suportau costul integral al construirii unei biserici, al decorării ei, al icoanelor, al cărţilor de cult… Adăugau, de asemenea, şi un venit pentru preot şi clerul inferior şi se întâmpla să înzestreze parohia cu o bucată de pământ ori cu uzufructul unor prăvălii. În cazul mânăstirilor, cum ştim, ctitorii – mai ales domni sau boieri veliţi – adăugau dania unor moşii a căror suprafaţă putea fi impresionantă. Aşa puteau obştile monahale din ctitoriile respective să se dedice exclusiv rugăciunii, doxologiei, operelor de cultură, dar şi asistenţei sociale; sau să patroneze şcoli, imprimerii.

Ctitori au fost, şi nu puţini, ierarhii şi clericii. Ar fi suficient să-i pomenim pe Sf. Calinic şi pe Sf. Mitropolit Antim Ivireanul.

Au existat şi ctitorii mixte care confirmă adevărul că credinţa în Dumnezeu nu operează după criteriul claselor sociale. Iată un exemplu concret. În 1622, boierul Vâlcu Grădişteanul şi feciorul său Bunea vor să ridice un schit lângă Vulcana, în actualul judeţ Dâmboviţa, şi caută să cumpere pământ, în acest scop, de la obştea sătenilor. Aceştia, în loc să vândă pământul, îl oferă în dar, cerând celor doi „să ne primească şi pe noi ctitori şi vom da şi mai mult, nu numai acel vârf”.