Există momente și locuri când nu mai ai nimic de spus. E ca și cum ți-a secat izvorul ideilor.

Veneam de departe, tocmai de la București, de-a lungul nesfârșitelor șosele, și deodată se rupe filmul. Știu, sună a șablon, dar nu am ce să fac, e și un destin al povestitorului rămas fără cerneală în imaginație.

Am să vă întreb, simplu și firesc. Vi s-a întâmplat vreodată să vă îndrăgostiți fulgerător și iremediabil? Vă sfătuiesc să dați la o parte orice firicel de grabă înainte de-a fi sinceri cu voi înșivă.

Cătunul de la marginea pădurii

Fusesem invitat la un fel de bal, în Castelul Miclăușeni din județul Iași. Un altfel de mod de socializare – Doamne, iarăși mă încurc în bizarerii de exprimare – dar ca să vă fac să înțelegeți despre ce e vorba trebuie să urmăriți cu atenție firul întâmplărilor.

Cert e că deodată au dispărut mașinile, tumultul, claxoanele. Până și tehnologia satelitului, cea care te îndrumă spre destinație, a luat-o razna.

Am ajuns la un mănunchi de case, ascunse pe după un val de pământ, și instantaneu privirea mi se oprește într-o poartă forjată în greutatea fierului și a timpului. Doi stâlpi din piatră, încoronați, plini de mâzgă și de licheni, asemeni unor bărbi, se ridică greoi ca să mă întrebe ce poftesc. Nici nu deschid gura, că dintr-o găoace, ultima înaintea străjerilor, apar trei copii, prăfuiți în joaca lor, cu ochi mari și cu părul vâlvoi, care mă întreabă ceremonios.

- Pe cine căutați, domnule?

Sunt oarecum în cumpănă, nu pentru că n-aș avea încredere în sfatul țâncilor, apăruți de niciunde pe post de povățuitori. Se vede că n-am pe unde să merg mai departe, fiind în dreptul unei bariere. Altceva însă mă surprinde. Nefireasca diferență între lumina din cătunul acesta – nici n-am întrebat cum se numește – și întunecimea de dincolo de ziduri, din spatele cărora pădurea cântă molcom, ceremonios, în bătaia unui vânt nostalgic de toamnă târzie.

- Trebuie să o luați pe acolo...

Copiii fac o roată în aer, largă, cu mâna, ca și cum ar trebui să trec prin cele mai neliniștite încercări ale vieții.

- Și o să ajungeți în fața unor porți uriașe.

Sună mai degrabă a premoniție pentru clipele care mă așteaptă. Micuții s-au topit apoi în neant. Când m-am întors, să-i mai întreb ceva, dispăruseră.

Scena din alt secol

Am ieșit din nou în șoseaua națională, mai merg câțiva kilometri și abia atunci un indicator îmi face semn, ca fericită destinație. Se întâmplă însă la fel, în privința jocului între Soare și Lună, între zi și noapte.

Pregnantă e senzația că părăsesc o lume și intru în alta. Cea al cărei oaspete sunt nici măcar nu are nevoie de străji. E suficientă cortina frunzișului, a tulpinilor, a umbrelei deschisă instantaneu deasupra capului, de cum fac primii pași. Nici măcar cerul nu mai pot să-l văd.

Cărarea șerpuitoare te obligă la prudență, ca și cum cineva îți șoptește să fii atent la fiecare colț, să nu mergi repede, să nu cumva să trezești cine știe ce forțe.

Nu durează mult și, deodată, istoria demonstrează că e capabilă să țină în palma ei un grăunte, măcar unul, cu rădăcini mai adânci decât orice închipuire. Toate stihiile s-au volatilizat, făcând loc unei adevărate scene, din alt secol, încremenită, sticloasă, sfidând orice calcule, chiar și ale gravitației.

Alba dantelărie a pietrei

Este chiar el. Basmul. Cu Făt-Frumos, cel care a făcut semn văzduhului și, pe dată, din străfunduri nebănuite a răsărit Castelul, înconjurat de un câmp al cărui verde îmi dă senzația nemuririi. Contrastul cu puritatea albă a zidurilor e dincolo de închipuirile lumești. Dar asta nu e încă nimic.

Bagheta magică a dat ordin turlelor să se înalțe mai presus de firesc, și acestea au ascultat și s-au întins, cu toate degetele lor, crenelate, spre nori. Mă gândesc la castelele de nisip pe care le făceam pe malul mării, incitând formele ieșite din comun. Aici, în schimb, o fi mâna unui uriaș.

Cred că el s-a jucat cu mortarul, cu lemnul, cu lespezile, fără să se încurce cumva în strălucitoarea dantelărie, alungind ferestrele, ornamentându-le cu parfumul înfiorat al rocilor și al metalului, modelând siluetele mlădioase ale coloanelor care susțin vasta terasă dintr-o latură a belvederii, dar și voioasele balconete, ademenindu-te tocmai de sub buza acoperișului.

Chestionarea Paradisului

Mă aflu alături de colegii din echipa Cronicarilor Digitali, iar arhitectul Alexandru Buzatu, un inegalabil povestitor despre edificiile cu parfum de epocă din România, ne îndeamnă mai întâi să dăm ocol Paradisului.

E un exercițiu prin care poți să stai de vorbă cu un imens interlocutor, admirându-l din toate unghiurile care i-au fost hărăzite de constructor. E acel moment când te aștepți ca o batistă să fluture șăgalnic ori o umbră să treacă fulgerător, undeva, în dreptul vreunui ochi al sticlei înmărmurite.

- La exterior, elementele decorative de altorelief preiau, în stil Art Nouveau, componente ale stemei familiei și alte figuri alegorice, ne spune îndrumătorul.

Alice, o metaforă în mijlocul istoriei

Ar fi urmat programul unei vizite turistice, așa cum se întâmplă și cu alte grupuri ajunse pe aceste meleaguri. Când colo, totul se transformă. Pe nepusă masă.

- Se aude ceva.

Un cântec. Un vals. Lin, vaporos. Priviți, sus, o lumină s-a aprins și o rochie diafană ne cheamă s-o urmăm. Taina e cuprinsă de tremurul întunericului care își trimite primii soli într-un joc bezmetic, în jurul nostru, întregul tablou legănându-se în ritmul unui mister decis să ne deschidă ușa, grea cât o legendă, vămuită ea însăși de invariabilul formelor geometrice.

Am intrat. Pereții interiori, înalți, impunători, gravi, aș adăuga șovăielnici în a ne da binețe ori ba, ținându-ne discursul introductiv, rece, al unei cetăți, fac în cele din urmă loc scării largi, conducându-ne pașii către etaj.

Ne conformăm, pentru ca într-un final să descoperim, în capătul balustradei, frumusețea ademenitoare de mai devreme. Este țesătura care îmbracă, impecabil, zâmbetul șăgalnic și îmbujorat al zilelor noastre.

- Alice!

Ne-a întins mâna un vis a cărui prezență s-a potrivit de minune, azi. Domnișoara participă la o ședință foto, în stil retro. Fără să vrea – totuși scriitorul din mine îi e recunoscător – a făcut să palpite metafora.

Cel care a pornit muzica, și nu de oriunde, ci dintr-un gramofon, asemeni unui iscusit bun-venit, e ghidul Castelului, domnul Sebastian Marcoci.

- Am un borcan pentru întrebări, ne spune cu un aer șugubăț, remarcând că e un vestitor mai aparte, pentru că îți povestește totul ca și cum ți-ar fi prieten. Nu îl simt că o face mecanic, ci cu bucurie.

Fiecare generație cu zidirea ei

A fost odată. Povestea alunecă de-a lungul holurilor și saloanelor care zburdă feeric în jurul nostru.

Era în 1410 când un vornic, Miclăuș, primește moșia aceasta, de la care i-a rămas și numele, în veac.

Mai târziu, în 1591, urmașii săi vând locul lui Simion Stroici. El e cel care ridică prima construcție, un conac, ale cărui ruine încă se vedeau la începutul secolului trecut. La rândul său, Stroici a lăsat moștenire domeniul familiei Prăjescu, înrudită cu frații Ioan și Sandu Sturdza.

- Frații Sturdza împart averea, în anul 1699, domeniul de la Miclăușeni revenindu-i lui Ioan, aflăm din descrierea celuilalt ghid, arhitectul Alexandru Buzatu.

Dezvoltarea continuă odată cu refacerea vechiului conac, în 1752, de această dată construindu-l în forma unei cruci, cu demisol și parter. Dimitrie, fiul lui Ioan, zidește în vecinătate o biserică, între 1821-1823.

Un alt membru al familiei, Alecu, fiul lui Dimitrie, îmbogățește peisagistic nestematul perimetru înconjurător, de 42 de hectare. Plantează arbori ornamentali și creionează impresionante alei înmiresmate cu flori.

Uriașa bibliotecă. La timpul trecut...

Construcția pe care o vedem azi este rezultatul eforturilor, financiare, ale celui care a fost George A. Sturdza.

- George s-a căsătorit cu Maria, în 1869, fiica scriitorului Ion Ghica.

Cei doi decid să locuiască la Miclăușeni. Transformarea va fi radicală, după un împrumut la Societatea de Credit Funciar Român, dar și cu banii obținuți din vânzarea unei părți din pădurea lor.

- Pe amplasamentul vechiului conac s-a construit, între 1880 și 1904, Castelul în stil neogotic târziu, după proiectul arhitecților Iulius Reinecke și I. Grigsberg, aflăm de la confratele lor, în ale meseriei, Alexandru.

Nu se lasă mai prejos Sebastian Marcoci, aducând necesara completare în privința celor mai însemnate bogății, vorbind însă la timpul trecut.

- Aici a existat cea mai mare bibliotecă din Moldova, cu 60.000 de volume. Au mai fost și colecții de numismatică, arheologie, epigrafie și artă. Toate adunate, în timp, de membrii familiei Sturdza.

Maria și George au avut o fată, pe Ecaterina, căsătorită, la rându-i, cu Șerban Cantacuzino.

Domeniul de la Miclăușeni își restrânge suprafața în urma răscoalei de la 1907, dar în special după reforma agrară din 1921.

Pe urmele lui George Enescu

Deloc întâmplător, aș spune, muzica e cea care ne-a făcut cunoștință cu istoria. Călcăm pe urmele, înlăcrimate, ce-i drept, ale lui George Enescu.

Ar trebui să ne imaginăm toate camerele de la parter înțesate cu paturi pe care zăceau soldații români, răniți, după luptele din Primul Război Mondial. Marele nostru compozitor a venit aici cu vioara sa pentru a încerca, măcar prin notele muzicale, să le aline durerea.

Dramatice momente în care Maria și fiica ei, Ecaterina, au îmbrăcat unifirma de infirmiere, oblojind rănile.

Depozit militar, apoi Școală Specială

Alt război, Al Doilea Mondial, vine ca un tăvălug și distruge aproape tot. Au rezistat numai zidurile. Soldații ruși mai întâi devastează, apoi transformă elegia în închisoare pentru prizonierii germani.

Ecaterina reușise în prealabil să evacueze o parte din bibliotecă, dar și odoarele bisericii înaintașilor ei, lăsându-le în grija Episcopiei Romanului. Multe cărți, dintre cele ajunse pe mâna invadatorilor, au fost puse pe foc, pe parcursul iernii 1944-1945, ca să se încălzească.

- Din vechea colecție mai sunt patru cărți, verdictul cade asupra noastră ca un ploaie rece.

Ecaterina s-a călugărit. E cunoscută drept maica Macrina. A sperat că salvarea Castelului ar fi posibilă prin transformarea lui în mănăstire, ca atare donând proprietatea Episcopiei Romanului.

Planul a funcționat numai până în 1953, când măicuțele sunt alungate, în locul lor fiind aduse bombe și tot felul de alte echipamente, specifice unui depozit militar. Urmează altă directivă, în 1960, constituindu-se un Centru de Plasament și o Școală Specială pentru copiii cu dizabilități.

Farmecul ucis de furtună

Am senzația că în orice colțișor aș pune o întrebare, răspunsul nu întârzie. Poate de la expresiile în limba latină pe care le văd din loc în loc, ademenind privirile să parcurgă picturile așezate într-un anume înțeles, de-a lungul pereților și tavanelor.

- Ordinea este sufletul lucrurilor.

- Frumusețea strălucește pretutindeni.

Doar litere? Sau ele reprezintă învățături pentru fiece respirație? Palidele culori îți spun ele însele prin câte încercări au trecut. Și totuși n-au dispărut.

Maria Sturdza nu tace nici acum. Ba dimpotrivă, ne arată în toată splendoarea câți ani a petrecut în compania inspirației.

- Picturile Mariei Sturdza...

Ne anunță ghidul, în timp ce borcanul său cu nelămuriri din partea vizitatorilor se tot umple.

Am intrat în ceea ce a fost cândva atelierul de țesătorie, apoi în ateliereul de pictură. Nu vă sfiiți, închideți ochii și vedeți o altă realitate. De demult.

Doar o fărâmă din vechiul parchet a mai rămas, ca să ne dăm seama de amploarea ravagiilor.

Călcai pe tari esențe de mahon, stejar, abanos ori paltin. Deschideai ușile dulapurilor ori te așezai la mesele stilizate în trandafiriul lemnului. Porțelanurile dănțuiau la braț cu sobele din teracotă, privite cu nesaț de largi candelabre.

- Unde sunt toate acestea?

Atât de grea e liniștea, încât o simți ca o gheară, aproape să-ți provoace o lacrimă, una măcar. Ca într-o poezie, fără semne de punctuație.

- Aici a fost frumos până în 1944...

Uite și cămăruța, nu mai lungă de trei pași, lată de doi, asemeni unei celule, în care Ecaterina s-a retras, după ce farmecul fusese ucis de furtună.

Povestea nu s-a terminat

Castelul aparține azi Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, cea care obține atât fonduri guvernamentale, cât și pe cele dintr-un program al Băncii Mondiale, încât renașterea definește anii din urmă.

Poate că aceia care l-au creat, dacă ar fi acum în fața propriului lor ideal, ar spune că detaliile dintru-nceput sunt respectate întocmai.

Să fi exagerat eu prin a fi atât de poetic în descrieri? Nu sunt de acord cu un asemenea posibil verdict. Cum vă spuneam la început, să te îndrăgostești pe dată, și iremediabil, e uneori chiar necesar. Simți că trăiești. Respirând aerul, el însuși încadrat într-o clară arie a frumuseții, din Miclăușeni.

Da, povestea continuă. Se fac eforturi pentru ca lumea să vadă. Ceva ce unii, deloc puțini, deja au definit drept ”cel mai frumos Castel neogotic din România”.

- Festivalul ”Călătorie la 1900”.

Este un prim exemplu de eveniment organizat în fiecare an. Prilej pentru costumele de epocă să defileze în zig-zagul creneruilor.

- De fiecare dată avem aproximativ 3.000 de vizitatori, aflu de la ghidul local.

Vreți să mai știți ceva? Au loc, de-a lungul anului, serate dedicate valsului. Nu degeaba există un gramofon! Se aude și tangoul, în alte ocazii.

- Avem oaspeți din Iași, din Bacău.

E în plan și un curs de caligrafie. Să înveți cum se aștern literele, pe hârtie, cu pana cea măiastră, dincolo de stilouri și pixuri.

Era digitală nu poate fi dată la o parte. Aflați că Facebook-ul a intrat până și în cele mai intime unghere ale prinților și prințeselor. Drept pentru care există pagina oficială, firesc denumită ”Castelul Sturdza Miclăușeni”.

Că tot vine Revelionul, se oferă și posibilitatea unui sejur în curtea cu amprentă princiară. Cazarea se face într-o clădire alăturată, la fel de veche, precum piesa de bază a Domeniului, amenajată în 2009 pentru acest scop. Masa festivă și un brunch, cu bucate tradiționale, sunt incluse în programul culinar.

- Dar cât e prețul?

Am vrut să știu. Răspunsul vine imediat – 1.360 de lei pentru un cuplu. Cu toate elementele ospeției. Cazare și masă.

Un îndemn

Atât vă mai spun. Mergeți la Miclăușeni. E un îndemn, e regăsirea unei Românii, cum nici nu v-o închipuiți.

Există un prezent care știe să construiască viitorul, având în oglindă trecutul.