„Nevoia de a scrie despre moartea celor dragi este probabil la fel de veche ca scrisul însuşi şi totuşi tendinţa de a o face mă derutează (…). Sunt îngrozit că mă gândesc să notez totul, mi-e ruşine când iau notiţe, sunt dezamăgit de mine însumi în timp ce revizuiesc notele. Ceea ce face lucrurile tulburător de emoţionante este faptul că tata este o persoană celebră” – e de înţeles jena & reticenţa fiului (scenarist şi producător, locuind în Los Angeles), dar tocmai aceste notiţe ni-l redau pe „ultimul Marquez”, după ce că scriitorul nu-şi mai aparţinea lui însuşi („este obsedat de pierdere şi de cea mai cumplită manifestare a ei, moartea”). Am citit, din nefericire această carte. E o mizerie, cred, însăilată doar să aducă niște bani în buzunarele unor impostori care întâmplător sunt fiii unui uriaș scriitor și unei uriașe conștiințe. Zilele trecute, se pare că banii fiilor  lui Marquez s-au cam terminat, fiindcă au comis o altă impietate: cu prilejul unei prezentări la Madrid, fiii scriitorului, Gonzalo şi Rodrigo Garcia Barcha, au prezentat romanul de 120 de pagini intitulat „En agosto nos vemos”, scris în 2004 de romancierul columbian premiat cu Nobelul pentru literatură. Înainte de moartea sa în 2014, la vârsta de 87 de ani, Garcia Marquez a spus că acel proiect de carte nu are valoare şi ar trebui „distrus”, dar fiii şi agenţii autorului au revizuit diferitele manuscrise şi au considerat că acestea au o valoare literară care este posibil să nu fi fost înţeleasă de autorul aflat pe atunci în ultimii săi ani de viaţă, marcaţi de pierderi de memorie. Ce mizerabil de ”convingător” se poate ascunde faptul de a-ți nesocoti propriul tată pentru a mai face rost de niște bani… Mărturisesc că aceste mizerii ale acestor copii m-au rănit. Am suferit sincer și am simțit nevoia acută să recitesc una dintre capodoperele celui care a fost uriașul scriitor Gabriel Garcia Marquez. Privirea și mâna mi s-a oprit la ”Cronica unei morți anunțate”. Avea să se dovedească o alegere inspirată…

Cu toții am știut

Publicarea în 1981 a romanului ”Cronica unei morți anunțate” a stârnit entuziasmul unanim al criticii și cititorilor. Marquez construiește un roman perfect, pe temeiul unui fapt simplu: o crimă anunțată, pe care nimeni din acea comunitate nu face absolut nimic s-o oprească. Privind mai de sus, am observat că povestea din roman seamănă flagrant cu ”povestea” tragică a țării noastre.

Exact așa a fost și cu România, încă din timpul lui Ceaușescu, apoi, tot așa, de la Iliescu și până în zilele noastre, la tinerii neomarxiști, teniile adunate în partide ca USR, USRPLUS, etc, de bătrânii securiști care au construit comunismul, iar acum își înfig copiii în cadavrul poporului român și al României: cu toții am știut că cei care s-au aruncat cu neamuri, amante și clientelă în viața publică și politică vor distruge România, și cu toate astea n-am făcut nimic cu adevărat ca să oprim această crimă. ”Mulți dintre cei care se aflau în port știau că Santiago Nassar urma să fie omorât. Don Lazaro Aponte, colonel de la academia militară, acum în rezervă, și primar de unsprezece ani, îi adresă un salut cu degetele. "Aveam motivele mele bine întemeiate să cred că nu mai era nici o primejdie pentru el, ” îmi zise. Nici părintele Carmen Amador nu se neliniști: "Când l-am vazut teafăr, am crezut ca totul fusese o minciună" îmi zise. Ca în cartea lui Marquez, noi, românii am crezut, deși simțeam că neocomuniștii ne vor duce în gard, că, totuși, influența Occidentului și noile perspective ce ni se deschideau în 1989 ne vor proteja. N-a fost așa. ”Nimeni nici măcar nu se întreba dacă Santiago Nasar fusese prevenit, pentru că tuturor li se păru imposibil să nu fie”. În cazul nostru s-a petrecut la fel. Tot Occidentul, și după ei, anesteziat, poporul nostru și-a spus că e imposibil să nu fi știut ce ne așteaptă cu asemenea oameni în fruntea țării…

Cu toții au fost ocupați...

Cartea, ca și România ca țară,  nu are personaje negative. Există, și la Marquez și în România, ceeace numim ”răul comun”. Frații soției repudiate au datoria de onoare de a-l ucide pe cel care a rușinat numele familiei. Dar, aparent nu sunt de condamnat. Pablo și Pedro Vicario sunt doi oameni  simpli, care ar face orice altceva decât să îl omoare  pe Santiago Nasar. Dar onoarea îi obligă la crimă. O noapte întreagă ei se chinuie să spună întregului sat ce au de gând,  în speranța că cineva îi va opri. Nici politicienii noștri n-au prea ascuns scopul intrării lor în politică: jaful și furtul, transformarea partidelor politice în ”grupări de crimă organizată” s-a petrecut sub ochii țării, care n-a făcut nimic să oprească această crimă… Marquez descrie o societate care ar prefera ca Santiago Nasar să nu moară,  dar dacă această crimă va avea, totuși loc, e sigur că viața va putea merge înainte, fără probleme. Toți sătenii ar fi putut să-i împiedice pe frații Vicario să-l ucidă pe Nassar, dacă n-ar fi avut altceva de făcut. Primarul însuși avea această intenție, dar în drumul său s-a oprit la club, să facă rezervări la jocul de domino din seara aceea. Noi am fost ocupați totdeauna doar cu propria bunăstare, cu invidia, cu ”capra vecinului”, cu răutatea excesivă față de celălalt, cu ipocrizia și lăcomia. Am fost prea ocupați și n-am avut timp să creem o adevărată ”societate civilă”, care să ne fi apărat Libertățile și Drepturile Omului. Așa au fost posibile crimele ”binomului SRI-DNA”, așa a putut fi realizată falsa societate civilă stipendiată de Soros, care a putut face jocurile neo-sexo-marxiști, așa au putut apărea aceste mișcări criminale, care sufocă mental lent o bună parte a tineretului nostru, care se depărtează de propria istorie și de Dumnezeu. ”Și totuși, în dimineața aceea nu plouase. Toată lumea știa că Santiago Nasar era ca și mort, și totuși, părerile sunt împărțite când vine vorba de starea vremii în ziua aceea de februarie”. Știm cine a încercat să-l salveze pe Santiago Nasar și cine nu. Aflăm că surorile lui Bayardo san Roman, soțul înșelat, arătaseră minunat la nuntă. Aflăm că frații Vicario nu au fost condamnați și că soțul s-a întors, douăzeci de ani mai târziu la soția sa.

„Partitura” lui Marquez se repetă în România

Așa și cu România. Nici unul dintre cei care au dus România la dezastru n-a avut ceva de suferit, petrecerile manelizate scumpe se țin lanț, în țară ori la Monaco… Cronica unei morți anunțate, bijuteria literară a lui Marquez este, în fapt o repovestire a tragediei,  adăugându-se de fiecare dată câte un nou detaliu. Și, de fapt aici este arta marqueziană a construcției magistral dozate. Moartea lui Santiago este anunțată, și fiecare repovestire arată, de fapt portretul societății din Macondo. Dragostea scriitorului de oameni,  temă marqueziană, ce-i domină opera, străbate și cartea aceasta. În România au fost și sunt oameni mai buni, sau mai puțin buni. Merită să fie iubiți. Dar cum aici nu e vorba despre literatură, ci doar de asemănări, putem constata că aceeași ”partitură” a lui Marquez se repetă la noi, iarăși și iarăși, înnoindu-se cu fiecare rescriere. Asta fac ziariștii onești dintotdeauna. Rescriu istoria adevărată de zi cu zi a unei țări asasinate, și cu fiecare re-scriere adaugă noi ipostaze ale crimei. Și, ca și în romanul marelui scriitor, în fiecare zi în care presa scrie despre cum România este scarificată, iar și iar, se poate spune la fel:  ”totul pare să indice că în dimineața aceea nu plouase…” Editorialul poate fi văzut AICI