Un negru cu geaca ecosez albastru-galben-portocaliu şi blugi spălăciţi se bălăngăne periculos la marginea peronului. Beat mangă sau drogat. Lung ca o zi de post şi ascuţit ca lupta de clasă.
La un moment dat, urlă ceva peste şine spre un coleg de pe peronul de vizavi. Ăla poartă un parpalac până peste genunchi, care, dacă nu ar fi fost colorat într-un verde pădurar, l-ar fi făcut invidios pe Humphrey Bogart în Casablanca. Pe cap o pălărie albă cu boruri ridicate, pe nas ochelari de soare negri. E aproape 11 seara, Paris, primăvara lui 1999. O staţie de metrou, Hoche, pare-mi-se, cu iz şi aspect de Ferentari, dacă vreodată metroul nostru ar trece pe-acolo. Insul în parpalac ca molidul răspunde într-o franceză guturală de savană. Atât îi trebuie lunganului. Sare de pe peron jos, pe şine. Din tunel se văd farurile trenului care dă să intre în staţie. Ecosezul ţopăie peste şine şi încearcă să se ridice în mâini pe peron. Metroul se apropie neverosimil. Ca într-un film prost. Din piepturile celor câţiva călători din staţie se aude un strigăt la unison. Piciorul drept al lunganului alunecă pe buza peronului. Humphrey îl apucă de mână şi-l trage în sus. Trenul trece la câţiva centimetri de geaca de arlechin şi se opreşte cu un fâsâit. Ochelaristul scoate din parpalac un pachet de Gauloises şi îi dă lunganului o ţigară. Sunt pentru prima oară la Paris, iar asta nu e prima scenă întunecată din "Oraşul luminilor". M-au şocat străzile cu buticuri şic în faţa cărora stăteau juni africani cu mecle de bişniţari de pe Covaci, cu măsuţe pe care erau expuşi invariabil ochelari de soare din plastic ieftin pe care scria Dior sau Gucci. M-au enervat negrii care, agresivi, se agăţau de turişti sub Tour Eiffel, să-ţi vândă suveniruri de doi bani. Din când în când, se auzea un şuierat de "şase" şi tribul dispărea ca prin minune. Când apăreau poliţiştii pe biciclete, plini de ei, locul era curat. Ca la noi în Piaţa Obor. M-a neliniştit sfatul recepţionistei de la hotel, care ne-a sfătuit ce părţi ale oraşului să evităm după ce se lasă seara. "Y a quelques années, c'était pas comme ça..." se scuză, jenată, femeia. Cu câţiva ani în urmă nu era aşa. De-ai noştri n-am prea văzut atunci. Erau încă păsări rare. O singură dată ne-am întâlnit în metrou cu un ţigan. Un clarinetist curat îmbrăcat şi talentat pe deasupra. După ce şi-a terminat recitalul, s-a umplut de mărunţiş de la parizienii extaziaţi din vagon. Când a ajuns lângă mine, i-am zis pe româneşte: "Ai mai mulţi bani ca mine!" "Lasă, frate, că nu iau de la ai noştri!", mi-a zâmbit complice lăutarul cu toţi dinţii lui albi. Înainte să coboare, m-a salutat cu două degete la pălărie, à la Sergiu Nicolaescu. Câţiva ani mai târziu, în jurul unui foc de grătar, la Moeciu, în răcoarea unei seri de toamnă lungă, stau la taclale cu o familie de francezi. El, profesor universitar din Auxerre, e de mulţi ani fermecat de frumuseţea României. Soarbe cu plescăituri de cunoscător din căniţa cu palincă tare ca focul. Nişte cotlete de berbecuţi pârâie zemoase. Îi spun despre întâmplarea de la metrou şi despre mareea neagră de pe străzile Parisului. Profesorul oftează. "E vina noastră", zice el. "Am fost prea mândri şi ne-am bucurat că se găsesc alţii, care, prost plătiţi, să vrea să facă pe doi franci muncile pe care noi le consideram degradante. Portari, şoferi, menajere, spălătorese. A devenit o modă şi apoi un model. Ei s-au înmulţit şi noi ne-am retras prin birouri, prin cartierele de lux, prin limuzinele cu perdeluţele trase. Ne-am refugiat în amintirile cu strălucirea lui Ludovic al XIV-lea şi gloria lui Napoleon. Mentalitate de colonişti înfrânţi…" Mă opresc aici pentru că nu vreau să-i zgândăresc pe iezuiţii corectitudinii politice. Toate astea mi-au venit în cap joi seara văzând că la toate talk-show-urile se dezbătea problema emisiunii franceze în care românii erau făcuţi albie de porci. Mi-am adus aminte că, în perioada acelei vizite la Paris, nu era an în care să nu fim încondeiaţi că nu respectăm drepturile romilor, că-i discriminăm. Noi ştiam că realitatea era departe de a fi cea din rapoartele organizaţiilor internaţionale pentru drepturile omului. Mai curând invers. Un fel de "Ia-l de pe mine, că-l omor!" Acum, francezii, englezii, italienii, ba chiar şi scandinavii sunt copleşiţi. Nu ştiu ce să facă. Normele pe care ni le impuneau nouă, ei le calcă violent în picioare. Expulzări, evacuări, demolări. Ironia de doi bani din emisiunile lor e un simbol al neputinţei. Mândrii colonişti de odinioară au fost învinşi de propriul orgoliu şi propria slăbiciune. Ei înşişi au creat o situaţie din care nu mai ştiu să iasă. Creaţia, ca un golem, le-a scăpat de sub control. Şi, acum, becisnici, stau şi scuipă venin, sărmanii!
Recomandările noastre
